Justiția: mai egală egalilor!

În România - și probabil că doar în România - se întâmplă un fenomen aberant: o categorie profesională își arogă dreptul de a se... autojudeca! Și de a-și acorda câștig de cauză în orice speță! Este vorba despre magistrați. Instituția magistraturii a venit, din comunism, purtând o grea povară de obediență și de oportunism. Mai mult, poate, decât ar fi fost nevoie. Atât procuratura, cât și instanțele judecătorești fuseseră transformate în instrumente de aplicare a „politicii partidului” unic. Acuzarea și judecata trebuiau să corespundă unor anumite indicații și să se înscrie în anumiți parametrii - cei ai „necesității înțelese”, cum se definea pe atunci libertatea. Justiția a pășit în noua eră a democrației cu ereditatea a 50 de ani de reflexe dobândite. S-a dovedit că debarasarea de acestea este extrem de dificilă și că drumul spre o adevărată justiție democratică este presărat cu obstacole obiective, dar mai ales subiective. Dintr-o pârghie a unui sistem, justiția a devenit un organism autonom, obligat să funcționeze la parametrii de calitate - pe care nu-i atinsese niciodată. Sala de tribunal a început să semene, tot mai mult, cu un soi de anticameră a divinității, locul unde se hotărăște destinul oamenilor, într-un mod încă marcat de arbitrar. Mult prea frecventele derapaje, determinate nu doar de încărcătura excesivă a instanțelor, dar și de tentații și slăbiciuni omenești, au afectat tot mai mai mult încrederea în instanțe până la nivelul la care mult prea mulți sunt tentați să o asemuiască unei tarabe de piață. Argumentul cel mai vehiculat a fost acela că magistrații sunt prost plătiți și că lipsurile fac să slăbească și exigența și conștiința. Corect pe fond, argumentul a deschis porțile ajustărilor în serie. Magistrații au devenit purtătorii celor mai numeroase și mai halucinante - uneori - sporuri. Asta i-a făcut să ceară mereu altele, considerându-se că plata mai bună va rezolva toate problemele, ceea ce este cu totul fals. Judecătorii au rămas la fel de încărcați, la fel de tracasați, doar că în condițiile unor buzunare mai pline legal. Banii de la buget au curs aproape doar pe acest robinet, secând celelalte trasee. Când bugetul a început să scârțâie și să nu mai facă față puhoiului de cereri, magistrații au făcut ceea ce nimeni nu putea să facă: au dat statul în judecată! Și - bineînțeles - au câștigat. Și l-au obligat să-i plătească! Sistemul juridic a devenit un soi de stat în stat, cu legi și reglementări proprii. În baza acestui procedeu ne putem aștepta ca magistrații să instituie norme speciale de existență, punând principiul autonomiei pe baze exhaustive: de nimeni și de nimic nu ne mai pasă! Dacă aș fi mai prăpăstios, aș spune că se prefigurează o dictatură a justiției! Nu a legii, care ar fi cea mai de dorit. O dictatură care face din magistrați mai egalii egalilor. Și care amenință să ne dea peste cap procesul de omogenizare cu structurile europene, cu atât mai mult cu cât capitolul „justiției” rămâne, în ochii celor de la Bruxelles, cel mai deficitar și butonul care ar putea declanșa proceduri irevocabile.