Justiţia independentă "de vitrină"

Ar trebui să fim mulţumiţi – noi, oamenii simpli – de modul în care acţionează Justiţia română în ultimii ani, de când pare că a depăşit tracul care făcea să prelungească la infinit – până la procese - cauze delicate, sau să dea soluţii de achitare pentru culpe care se vedeau cu ochiul liber.
Dna Monica Macovei crede că acest trend i se datorează: dacă nu era ea să modifice ceea ce făcuse Năstase pe ultimii metri ai guvernării şi să treacă în mâinile ministrului Justiţiei deciziile şi competenţele care fuseseră transferate CSM-ului, ne-am fi bălăcit şi acum în aceeaşi mocirlă juridică. La vremea respectivă, acest abuz – căci despre aşa ceva a fost vorba – a fost justificat de Traian Băsescu prin aceea că marea majoritate a magistraţilor fuseseră numiţi în funcţii de către precedenta guvernare, faţă de care aceştia aveau anumite obligaţii. Iar o reală campanie anticorupţie nu se putea face decât cu oameni noi, cu adevărat independenţi şi fără obligaţii. Aceeaşi politică de „mână forte” (sub care se ascunde de multe ori banalul abuz) a făcut ca ministrul Justiţiei să aibă mână liberă şi la numirea procurorului general şi al şefilor DNA. De ce a ales pentru aceste funcţii Monica Macovei pe Codruţa Kovesi şi pe Daniel Morar, în a căror mapă profesională figurau abuzuri şi încălcări ale legii (notorie a fost încarcerarea de către Morar a unui om de afaceri dovedit nevinovat, faptă pentru care nu a primit o sancţiune, ci o spectaculoasă promovare) rămâne o întrebare la care nu pot răspunde decât prietenii.
De ce i s-a părut Lui Băsescu normal să împartă cu Ponta, vreo opt ani mai târziu, cele două funcţii la masa verde, în loc să lase CSM-ului această sarcină legală – rămâne de asemenea o întrebare retorică. Una peste alta, lucrul cu care se laudă cel mai tare cuplul (astăzi dezbinat) Băsescu-Macovei reprezintă, în fapt, nu o eliberare a Justiţiei de presiuni politice, ci o subordonare masivă a sa. Cu aceeaşi naivitate ne-am putea întreba cum de pronosticurile lui Băsescu, referitoare la cine urma să înfunde puşcăria se împlineau cu asemenea exactitate, fără să fie nevoie ca el să cheme procurorii şi să lea dea indicaţii, sau să sugereze nivelul condamnărilor unor complete de judecată numite special şi nu aleatoriu (cum s-a întâmplat în dosarul ICA). Iar un amănunt de genul celui în care judecătoarea Camelia Bogdan, promovată peste noapte pentru a conduce cu mână de fier acelaşi proces în care inculpaţilor li s-a refuzat orice drept la apărare şi apropiata sa numire într-o funcţie importantă la Uniunea Europeană ne face să ne întrebăm cât de multe pot fi aceste coincidenţe.
Realitatea dură este însă aceea că aşa zisa „reformă a Justiţiei” efectuată de candidata la preşedinţie şi candidatul la pensie nu a fost altceva decât instituirea unui control strict prin care puterea de la Cotroceni şi-a exercitat presiunile asupra adversarilor politici. Că la adăpostul acestei presupuse „independenţe” se comit abuzuri incalificabile şi că acest lucru se întâmplă în condiţiile în care cei în cauză nu dau nimănui socoteală. Desigur, este bine – şi Europa e încântată – că puşcăriile se umplu de personaje sus-puse, considerate până de curând intangibile – dar în siajul acestor demonstraţii înfloreşte bunul plac şi încălcarea unor drepturi elementare. Suntem pe cale să avem o justiţie de vitrină, care în numele eradicării unui fenomen instaurează un nou tip de dictatură, căruia îi vor putea cădea victime chiar unii dintre promotorii acesteia.