Justiţia în oglindă

Condamnarea fostului comandant al lagărului de la Râmnicu Sărat este un act de justiţie morală, mai degrabă decât penală. Este un gest prin care se consideră că li se face dreptate tuturor celor care au îndurat suferinţe şi pedepse nedrepte, în numele unei ideologii şi nu ca o măsură a faptelor lor. Pentru că în această categorie nu intrau, practic, fapte, ci interpretări sau categorisiri abuzive ale unor stări sau atitudini.
Din păcate, victimele şi supravieţuitorii represiunii au trebuit să aştepte 26 de ani pentru a li se face dreptate. Şi într-un mod cât se poate de formal şi relativ. Pentru că trimiterea în închisoare a unui om de 90 de ani, cu perspectiva de a petrece 20 de potenţiali ani într-un mediu relativ umanizat, de care ei n-au avut parte, nu acoperă de fel enorma suferinţă şi nedreptate de care ei au avut parte.
Dar, din păcate, în reacţia sa tardivă, justiţia a ales formula biblică a “ochiului pentru ochi”. Or, este limpede că un singur torţionar nu poate acoperi o enormă vinovăţie colectivă, pentru care nu s-a găsit în tot acest timp cuvenita răsplată. Decât condamnarea lui Vişinescu, mult mai acoperitoare ar fi condamnarea sistemului care a produs specimene de acest fel. Acest lucru nu s-a întâmplat şi cei din morminte nu-şi vor găsi nici măcar acum liniştea.
Un lucru mă pune însă pe gânduri în toată această poveste cu morală incertă: cu cât sunt cei care împart azi dreptatea mai buni decât cei care o mânuiau după bunul plac ieri? Şi îndrăznesc să cred că nu sunt. Pentru că procesul lui Vişinescu a fost, în linii mari, unul în oglindă, al celor care au făcut din el un torţionar. Vişinescu a fost considerat din capul locului vinovat, iar procesul său nu a făcut decât să confirme această sentinţă. Orice student la drept ar avea reţineri în a considera procedura corectă. Vişinescu a fost condamnat, din păcate, pe bază de impresii şi mărturii nesusţinute de probele reale, inatacabile. Acestea ar fi fost, dealtfel, greu de obţinut în condiţiile tardivităţii şi a subiectivismului celor implicaţi. Nu vreau să susţin enormitatea că Vişinescu ar fi nevinovat. Dar o vinovăţie trebuie probată, până dincolo de orice dubiu, care să nu facă o nouă victimă a justiţiei de tip comunist: decât să scape un vinovat, mai bine sunt pedepsiţi zece vinovaţi! Întregul proces a devenit, în aceste condiţii, o simplă formalitate, iar trimiterea lui Vişinescu în spatele gratiilor, un exerciţiu inutil, atâta timp cât condamnarea sa morală ar fi fost poate suficient de grăitoare.
Şi încă o observaţie, care mă face să mă tem că ne va mai trebui încă mult timp ca să ne desprindem de sechelele mentalităţilor totalitare: o doamnă, implicată probabil în proces, a declarat că faptul că unul dintre judecători a făcut opinie separată, invocând prescripţia, a revoltat-o făcând-o să se întrebe cum este posibil aşa ceva! Într-adevăr, aşa ceva n-ar putea fi posibil într-un sistem cu adevărat liber, în care judecătorul nu răspunde decât în faţa propriei conştiinţe pentru modul în care administrează legea. Or, doamna respectivă insinua, practic, că o asemenea poziţie ar trebui cel puţin sancţionată! Ca pe vremuri…