Județe v/s Regiuni

Nu cred că există o formulă de împărțire administrativă a țării perfectă, bună în sine. Există însă variante mai convenabile unor anumite grupări și mai neconvenabile altora, în funcție de raportul de forțe de la un moment dat. După ce au venit la putere, comuniștii au înlocuit vechea împărțeală în județe (în linii mari, cam cele de astăzi, plus cele din teritoriile care nu ne mai aparțin) cu una de inspirație sovietică, în regiuni, subîmpărțite și acestea în raioane, reușind practic să dizolve dintr-un foc aparatul administrativ și să controleze mai strict orice mișcare din societate. Atunci când a constatat că primii secretari ai unor asemenea entități capătă o putere prea mare – în special cei ai disputatei Regiuni Autonome Maghiare – Gheorghiu Dej a apăsat pe coarda națională și a reînființat județele, ca o formulă nu doar mai elastică ci și mai eficientă din punctul de vedere al controlului centralizat. Ce se întâmplă acum? Dintr-un punct de vedere – acela al necesității reducerii cheltuielilor pe care le face statul cu propria sa întreținere - propunerea de reorganizare administrativ-teritorială a președintelui Băsescu pare să fie una judicioasă: mai puține entități, mai puține administrații locale, mai puțini funcționari și – poate – o mai mare flexibilitate. Adversarii proiectului – recte Opoziția social-liberală – sar ca arși și spun că în spatele intenției se află, ca deobicei, intenții necurate, între care cea principală este perpetuarea la putere a reprezentanților PDL prin măiestrele lucrături în confecționarea noii structuri. Și unii și alții știu că așa ceva au făcut chiar ei când s-au croit noile colegii uninominale din care au rezultat toate aiurelile din care s-a compus actualul parlament. Eu sunt tentat să-i dau credit președintelui: nici dracul nu poate fi atât de negru și nici domnia sa atât de viclean și de rău intenționat încât în spatele fiecărei inițiative să stea exclusiv un interes partinic. Și cred că o împărțire pe criteriul euroregiunilor ar fi mai bună decât altele, evitându-se și dublurile sau suprapunerile pe care le-ar determina aplicarea unor formule diferite. Cred însă că și unii și alții – putere și opoziție – au uitat un lucru fundamental: să-l întrebe pe beneficiar ce părere are. El, poporul care merge la vot, ce crede? Cum s-ar îmbunătăți viața lui? În forma actuală sau într-una viitoare? Abia după ce îi vor fi prezentate ceea ce cred forțele implicate în dispută că constituie avantaje și dezavantaje, ar trebui să aibă loc și operațiunea decisivă: un referendum! Pentru că, uite, facem referendum pentru câți parlamentari să alegem – lucru care, în linii mari, lasă poporul rece – și nu facem într-o chestiune care îi va influența direct și dur existența?