Jena faţă de devoalarea „Sistemului”

Mă intrigă puternic faptul că după apariţia „Spovedaniei lui Rizea”, un text cu evident potenţial devastator, apetitul comentatorilor, cu doar câteva excepţii (Romoşan, Nistorescu) de a aborda un subiect care promitea să arunce în aer establishment-ul  momentului pare să fi dispărut cu totul. Mă întreb dacă actualitatea este atât de copleşită de tema coronavirusului încât să ignore orice altă zonă de interes, sau la mijloc este sentimentul de jenă şi de teamă pe care îl ai în faţa unui cuib de viespi a căror stârnire poate avea consecinţe de-a dreptul mortale. Desigur, Cristian Rizea nu reprezintă un reper de credibilitate prin însăşi apartenenţa lui la „cupola” mafiei transpartinice în care nu a deţinut un rol semnificativ. Demersul său poate fi asemuit cu acela al unor mafioţi de rang inferior implicaţi în  mai toate activităţile protejate de Omerta, care aflat într-o situaţie personală limită decide să rupă tăcerea şi să dezvăluie întregul mecanism al funcţionării unui „sistem” - aşa cum el denumeşte „instituţia” din care a făcut parte. Într-un demers de o asemenea anvergură, orice disident trebuie să se bazeze pe ceva. Nu ştiu pe ce se bazează Rizea deocamdată, pentru că dacă nu ar avea ceva în spate nu ar fi putut declanşa o asemenea operaţiune în doi timpi (cea prezentă fiind cea instituţională, urmând să revină cu aceea nu mai puţin explozivă a conexiunilor de budoar, după cum chiar el ne înştiinţează). Până la urmă e treaba lui cum procedează. Treaba mea, ca jurnalist, este să constat şi să dau asigurări, pe baza documentărilor şi experienţelor avute de-a lungul perioadei evocate, că ceea ce  spune el în mărturisirile pe care le face, este într-un remarcabil procent real. Unele dintre dezvăluirile sale îmi completează lacunele unor documentări la care am avut acces de-a lungul timpului, şi pe care le-am evocat în anchetele şi editorialele pe care le-am scris în ultimele trei decenii, altele nefiindu-mi utile din punct de vedere jurnalistic în absenţa unor dovezi concrete care să mă poată scoate de sub potenţiale acuzaţii de calomnie sau fals. Citesc textul lui Rizea ca pe o poveste cunoscută şi, în unele dintre capitolele ei, deja uitată şi am revelaţia că dacă măcar un sfert din ceea ce afirmă el ar putea să fie şi dovedit cu documente şi înregistrări, întregul eşafodaj al establishment-ului politico-economico- juridic şi jurnalistic al momentului ar putea fi aruncat în aer. De cine?. De cineva care nu s-a aflat prin cercurile concentrice ale „sistemului” şi ar putea avea susţinerea publică necesară, pe baza unei fişe personale de autentică Integritate.

Până atunci textul lui Rizea rămâne o lectură fascinantă pentru necunoscători şi jenantă sau chiar periculoasă pentru protagonişti care defilează azi sub stindardul legalităţii şi autorităţii. Întrebarea firească: cum a fost posibil să se întâmple aşa ceva şi ca întregul proces să aibă durată şi rezistenţă - poate primi un singur răspuns. Printr-o implicare instituţională masivă în procesul de îmbogăţire de pe urma unui jaf sistematic al resurselor naţionale. Ştiu fără să trebuiască să ne fi spus Rizea, că la originea marilor averi şi cariere politice se află exploatarea principalelor resurse de către „investitori strategici” autohtoni atent monitorizaţi şi dirijaţi de instituţii care şi-au făcut parte, la rândul lor, din pradă. Rizea ne explică cu  subiect şi predicat care au fost principalele resurse exploatate (retrocedările averilor, administraţia locală, ministerele patrimoniale) şi care au fost instituţiile care au monitorizat procesele şi au decis împărţeala prăzii. Nu este de mult un secretul rolul jucat de SRI, Înalta Curte, ANI, SIE (prin unii dintre diriguitorii lor) în constituirea suprastructurii economice private şi nici modul în care acestea, prin protocoale şi aranjamente de culise, au făcut ordine în peisaj îndepărtându-i pe cei incomozi sau care tindeau să depăşească limitele permise. Corupţia a fost, paradoxal, cea care a dirijat şi exercitat anticorupţia românească a ultimilor ani şi care şi-a plantat reprezentanţii în funcţii importante la nivel naţional şi chiar internaţional (vezi Parchetul European).

Revin asupra ciudatei inapetenţe a principalului vector de curăţenie morală, presa. De ce să mă mai mir, să ne mirăm de lipsa de interes faţă de aceste dezvăluiri a mass media, prea ocupată de numărătoarea morţilor de COVID după metoda lui Pristanda? Textul lui Rizea arată mai limpede decât ar fi necesar măsura în care „sistemul” şi-a asigurat colaborarea, pe bază de foloase necuvenite, a câtorva dintre vârfurile luptei cu condeiul pentru eradicarea corupţiei şi a inechităţilor sociale. Un simplu inventar al participanţilor cu legitimaţii de jurnalişti (sub  acoperire) la reuniunile Cupolei de la Monaco/Coasta de Azur ne va da răspunsul.

Cred cu tărie ca mesajul transmis de Rizea nu  merită să fie fie ignorat. Şi dacă mai există în ţara asta vreo instituţie (sau chiar persoană fizică autorizată) în stare să se autosesizeze, ar trebui să o facă... deîndată (vorba cuiva)...