„Jeep-ul”, calul și... măgarul străbat troienele din Peștera

De fiecare dată când ninge și viscolește mai serios, localnicii din Peștera străbat cu greu cei 10 km de serpentine care-i despart de civilizație. Puținii mocani care au mai rămas „la coada oilor” își fac provizii din timp și le cară în desagile măgarilor sau cu săniile trase de cai. Ei trăiesc fără asistență medicală, fără protecție în situații de urgență, unii chiar și fără energie electrică. Cu toate astea, localnicii sunt mulțumiți Viața-i grea în satul Peștera. Situat în creierul munților, la 1.000 de metri altitudine, cătunul este despărțit de civilizație de 10 km de serpentine abrupte, neasfaltate. Iarna, când ninge zile-n șir, autoturismele rămân blocate-n nămeți. Mulți localnici rămân rupți de lume, fără asistență medicală, pompieri, ba chiar fără energie electrică sau apă curentă. Localnicii nu pot decât să-și facă provizii și să aștepte îndreptarea vremii. „Drumurile sunt nasoale rău” „Măgarul este casa ciobanului”, ne spune un localnic din Peștera, în timp ce fixa desagile pe măgarul - proprietate personală. „Eu stau mai jos, în vale și acolo nu ajunge nicio mașină. Nu am curent, dar m-am obișnuit așa, cu lampa pe gaz. Mi-ar place și mie să mă uit la televizor, dar nu am ce să fac”, ne spune bietul mocan, fluierând la urecheat. Mai la deal, alți doi ciobani se legănau în șaua cailor. „Folosim cai pentru că pe unele drumuri săniile sau căruța nu pot intra. Așa ne mișcăm mai repede”, ne spune Rareș Ioan Stamate, de pe calul lui. Fratele său îl urma. „Drumurile sunt nasoale rău. În rest, ne încălzim cu lemne, avem apă. Nu ne plângem”, ne spune Radu Stamate. În urma lor, dealul este luat în piept de doi elevi, ce se întorc de la școală. „Eu stau aproape, la 5 minute, însă am colegi care stau peste deal, cum se zice pe la noi. Ei fac jumătate de oră până la școală”, ne spune fetița. „Am mai rămas 6 în clasă. Eram 8, dar doi au rămas repetenți. Până nu terminăm clasa a VIII-a nu avem ce face, trebuie să stăm aici. Apoi vedem: mergem la Bran, la Râșnov sau la Brașov”, ne spune colegul ei. Un sat al extremelor Nu toți localnicii și-au permis mașini puternice, cu tracțiune integrală, așa că deplasarea și aprovizionarea se fac ca acum două secole. Mai mult, întregul rost al vieții se desfășoară ca pe vremea străbunicii. „E greu pentru unii, dar așa s-au obișnuit. Își fac provizii de mălai, taie porcul, pregătesc brânza de la ciobani, iar când vin zăpezile stau în casă. Mai taie o găină, mai fac o mâncare. Așa trece iarna”, ne spune un localnic mai cetit, ridicat dintre ciobani și ajuns șofer de tir. De fapt, Peștera a devenit un sat al extremelor: pensiuni luxoase și mașini scumpe, măgari spetiți și bordeie afumate de lumânări. „Peștera nu mai este cea fost: un sat de ciobani. Prin anii 70-80, mocanii – având oi și avere – și-au trimis copiii să învețe carte, ca să nu mai ducă viața grea de aici. Aceștia au învățat după puteri și au ajuns să lucreze în fabrici, să fie maiștri, meseriași. După revoluție, copiii acestora au mers mai departe la școli, la facultăți, și au devenit doctori, ingineri. Au venit înapoi și au ridicat pensiuni, au vândut terenuri pe care s-au ridicat pensiuni. Peștera a devenit astfel un sat agroturistic”, ne spune, ca la ora de istorie, șoferul de tir. Oamenii își pun baza în turism Oamenii s-au obișnuit așa și le place: aici nu urcă toți „pantofarii” ca în Bran, e mai curat, mai frumos și mai liniștit. Turiștii care vin să petreacă timpul în Peștera asigură o pâine pentru fiecare gură din sat. Venind cu bani în casele localnicilor, aceștia au avut cu ce să-și ridice vile și pensiuni. Ridicând pensiuni, ei au oferit locuri de muncă altor localnici. Mai multe pensiuni au sporit numărul de turiști, pe masa cărora sunt așezate produse din brânză și din carne de la ciobani și agricultori. Toată lumea are de câștigat. Cu cât turiștii vor fi mai numeroși, cu atât cresc șansele ca serpentinele de la Peștera să fie mai repede asfaltate.