Izvorul umilințelor prezidențiale

Una dintre categoriile de situații umilitoare la care a fost supus Traian Băsescu de-a lungul mandatului său prezidențial a fost aceea a numirii unor oameni de doi bani în funcții cheie ale statului. Șirul erorilor flagrante de evaluare a început odată cu primul guvern al Alianței DA, când jumătate dintre miniștri au fost nominalizați de el însuși. Printre aceștia, funcționari de la Primăria Capitalei, propulsați din scaunele descleiate ale diferitelor direcții în fotoliile capitonate de miniștri. Va rămâne demnă de Cartea Recordurilor nominalizarea unei domnișoare blonde – Pârvulescu pe nume – pentru funcția de ministru al Integrării Europene, persoana în cauză demonstrând la audierea din Parlament că habar n-avea cu ce ar fi trebuit să se ocupe un astfel de minister. De tot râsul a fost și numirea noului ministru al Transporturilor, un domn pe nume Dobre, care se ocupa anterior de mașinile Primăriei, a cărui unică performanță a rămas păguboasa încercare de reziliere a contractului cu Bechtel, care a provocat ministerului pierderi uriașe. Situații umilitoare a avut de înfruntat președintele și la numirile din propriul său staff. În aceeași carte a recordurilor va rămâne și prestația doamnei Udrea, făcută din jurisconsult la Primărie, șefă a Cancelariei prezidențiale, care habar n-avea că Norvegia nu e în UE și că nu are președinte, în toiul pregătirii unei vizite oficiale în țara nordică. Și mă rezum la atâta, ca să nu mai pomenesc alte câteva nume ai căror purtători au comis isprăvi de neuitat. Dar, poate că cea mai umilitoare experiență a președintelui rămâne numirea în fruntea guvernului a celui mai șters, mai lipsit de personalitate și de simț al ridicolului exemplar din colecția sa de politicieni de casă: Emil Boc. Cel care a selectat veritabile echipe înzestrate după chipul și asemănarea sa, pentru a fi puse în fruntea unor ministere-cheie. Analfabeți și reduși intelectual de calibrul lui Igaș, Ialomițianu, Vreme, Botiș, Ariton vor rămâne în răbojul Executivului ca modele de neegalat a ceea ce istoria a păstrat de etalon sub numele lui Zăroni din vremea lui Petru Groza. Să fii președinte având în subordine directă – pentru că Boc n-a contat niciodată ca factor de decizie – asemenea specimene reprezintă, probabil, umilința supremă. Și ghinionul suprem al acestei nații, obligată să treacă prin purgatoriul crizei cu o asemenea echipă. Lasă că nici ce-a înlocuit team-ul rușinii nu este mai breaz. A fost nevoie doar să deschidă de câteva ori gura domnii Berca, Nazare, Fuia, Bode sau Mustea ca să-ți dai seama că singura diferență față de cei pe care i-au înlocuit ține de vârstă: sunt mai tineri, dar la fel de aerieni! O singură excepție descifrez în Executivul condus de dl Ungureanu: ministrul Finanțelor. Bogdan Drăgoi putea să fie un exemplu tipic de play-boy, preocupat doar de ideea de a-și consuma în modalitățile cele mai agreabile junețea. Construcția sa interioară s-a dovedit a fi diferită de cea a unei întregi generații de copii de bani gata: omul și-a făcut temeinic studiile, la cele mai bune școli pe care i le-au rezervat părinții. A parcurs toate treptele academice. A luat viața în piept pe cont propriu, în sectorul privat, unde a confirmat cu brio. Prezența sa în structurile administrației de stat nu este altceva decât rezultatul unei puternice motivații: aceea de a fi în stare să facă ceea ce trebuie. Și a făcut, în etapele intermediare pe care le-a parcurs până la demnitatea de ministru, la care a acces nu prin împingere din spate de către un personaj care dorește să-și continue “programul” prin intermediul unei marionete (cum s-a întâmplat în cazul colegilor săi de generație) ci prin modelul propriei competențe demonstrate într-una dintre funcțiile-cheie ale ministerului. Bogdan Drăgoi este un caz singular în fața de căruia Traian Băsescu nu trebuie să se simtă umilit.