Istoria cruzimii la Braşov

Până târziu la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului XIX-lea, deţinuţii erau torturaţi în cetatea de la poalele Tâmpei. Criminali, tâlhari la drumul mare, pungaşi mărunţi sau femei bănuite de vrăjitorie, erau toţi torturaţi înainte de a fi duşi în faţa magistratului. Nu de puţine ori s-a întâmplat ca şi victimele să fie niţel altoite cu varga pe spinare, pentru a fi silite să spună tot adevărul în faţa judecătorului. În Muzeul de Istorie Casa Sfatului se află mai multe piese vechi care erau folosite de călăi: securea, butucul, lanţuri şi menghine, precum şi documente despre un proces de pruncucidere, conform Casa Sfatului.ro.

Unde se făceau execuţiile
Unii istorici susţin că primele execuţii publice, prin decapitare şi spânzurare, s-au făcut în faţa Casei negustorilor, actualul Restaurant Cerbul Carpatin. Stâlpul infamiei era tot în Piaţa Sfatului. Acesta era o coloană cu inele de fier, de care erau legaţi cu un bolovan atârnat de gât, cei care săvârşeau fărădelegi. Astfel de stâlpi existau în toate cetăţile medievale din Ardeal. Mai târziu, locurile de execuţie s-au aflat în afara zidurilor cetăţii, pe cele trei drumuri principale, pe care soseau drumeţii sau negustorii din Muntenia, Moldova sau Transilvania.

Dealul spânzurătorilor
Dealul Spânzurătorilor sau Dealul Furcilor, aflat în spatele clădirilor din faţa actualului Spital Judeţean, întâmpina călătorii veniţi dinspre Muntenia cu o imagine sumbră a spânzurătorilor ridicate pe un soclu de piatră, în care putrezeau atârnate corpurile răufăcătorilor executaţi. Tot aici se afla casa călăului şi cimitirul celor executaţi şi al sinucigaşilor.

Lacul vrăjitoarelor
Drumeţii sosiţi din Nord, trecând prin cartierul Blumăna, înainte de poarta aflată la capătul actualei străzi Republicii, treceau prin locul de execuţie prin ardere pe rug. Alături se aflau două lacuri în care erau aruncate vrăjitoarele. Practic, persoanele acuzate de magie neagră erau aruncate în apă pentru ca judecătorii să observe dacă persoana pluteşte sau se scufundă. Vrăjitoarele, încălcând jurământul botezului, ar fi trebuit să plutească, în timp ce inocentele s-ar fi scufundat.  Condamnata avea în general o funie legată de mijloc prin care putea fi scoasă din apă dacă se scufunda, dar deseori aveau loc morţi din cauza înecului.

Jus gladiis
Al treilea loc de execuţie se afla chiar în faţa Porţiii Vămii, în locul actualului giratoriu de pe strada Mureşenilor, pe unde soseau, în principal, călătorii din Moldova. Aceştia erau anunţaţi de un afiş aflat pe poarta de intrare în cetate că sosesc într-un oraş posesor al jus gladiis – dreptul de a pronunţa şi duce la îndeplinire pedepse cu moartea.

Mijloc de constrângere
În 1774, servitoarea Bucura a lui Brânză, fusese ameninţată cu tortura pentru a-şi mărturisi crima. Îşi omorâse pruncul şi l-a îngropat într-o pivniţă. A fost închisă în puşcăria oraşului, adică în una dintre odăile Casei Sfatului.
În anul 1779 a intrat în vigoare în Ardeal şi în zona vest a ţării Codul Terezian, dat de împărăteasa Maria Thereza. Printre altele, în acest cod, s-au stabilit mai multe reguli în privinţa torturilor şi pedepselor. Tortura era definită ca un „mijloc legal de constrângere pentru ca cineva să-şi recunoască vinovăţia“. Judecătorii stabileau când folosirea torturii este oportună şi trimiteau o cerere la Tribunalul Criminal, care o aproba sau o respingea. De cele mai multe ori erau aprobate astfel de cereri.

Tortură înainte de execuţie
Tortura era considerată doar o avanpremieră a pedepsei finale. Cel mai des era folosită pentru recunoaşterea vinovăţiei, în cazurile de blasfemie, pagube făcute prin vrăji şi magie neagră, lezmajestate (atunci când vinovatul vorbise de rău puterea), trădarea obştii, falsificare de monedă, pedofilie, sodomie, incest, infidelitate conjugală (mai des în cazul femeilor), răpire de femei, pruncucidere, asasinate, tăinuire, furt, delapidare, tâlhărie la drumul mare, calomnie, scrieri defăimătoare.

Schinjuire dimineaţa pe stomacul gol
În cetăţile mari erau respectate cu stricteţe anumite reguli. Călăii nu torturau oricând şi oricum. Deţinuţii erau schinjuiţi dimineaţa, pe stomacul gol, numai în zilele lucrătoare, într-o cameră bine luminată, în reprize zilnice de maxim 15 minute. Călăul care se enerva şi depăşea măsura schilodind omul înainte de vreme, putea fi amendat sau chiar dat afară din slujbă. Nu puteau fi torturaţi copiii sub 14 ani şi doar în cazuri rare bătrânii peste 60 de ani. Existau totuşi şi excepţii. După răscoala braşovenilor împotriva magistratului, din anul 1688, capii răsmeliţei, trecuţi binişor de 70 de ani, au fost torturaţi. Conform codului, erau scutiţi de tortură surdo-muţii, nebunii, femeile gravide şi schilozii. Căruţele cu lemne pentru arderile pe rug erau aprobate de edilii oraşului.

Zdrobirea degetelor în menghină
Existau trei grade de tortură. Primul grad presupunea zdrobirea degetelor mari de la mâini în menghină. La gradul doi de tortură, deţinuţilor le erau sugrumate gleznele cu funia împletită. Gradul trei consta în întinderea corpului prin atârnare în aer. În cazul deţinuţilor care fuseseră schinjuiţi ca la carte, şi totuşi nu-şi mărturisiseră păcatele, se mai puteau aplica câteva reprize de tortură.
După al treilea rând de chinuri, dacă deţinutul nu comisese o crimă capitală, era eliberat. Se considera că e inocent sau că, în eventualitatea în care totuşi e vinovat şi nu a recunoscut, şi-a ispăşit vina cu vârf şi îndesat. Puşcăriaşii eliberaţi în cârje, erau obligaţi să plătească cheltuielile de judecată şi efortul călăilor care l-au torturat.

Fecioara de Fier
În Sala Dietei din Cetatea Făgăraşului, prin secolul al XVII- lea, erau instituite tribunalele regimului habsburgic. Aici aveau loc adevărate judecă şi inchizitoriale. Condamnaţii la moarte, în special cei pe motive religioase, erau trimişi în Turnul negru, să moară în braţele Fecioarei de fier. Câteva trepte despărţeau sala de judecată de cea în care se ducea la bun sfârşit sentinţa. Cel găsit vinovat era obligat să se roage în faţa Fecioarei pentru iertarea păcatelor, după care trebuia să sărute crucea Maicii Domnului, care atârna la pieptul acesteia. În momentul în care nefericitul se apropia de cruce, acţiona o trapă aflată în podea. Braţele Fecioarei cuprindeau trupul victimei şi din ea ţâşneau pumnale care-l străpungeau. Cadavrul cădea apoi printr- o trapă într- un canal care se vărsa în râul Olt. Acest traseu vertical de 7- 8 metri era înşesat cu lame care tocau mărunt trupul, rămăşiţele devenind hrană pentru peşti.

Pungaşii mărunţi erau biciuiţi
De cele mai multe ori, atunci când infracţiunile comise erau mai uşoare (tâlhării, furturi, scandaluri), braşovenii erau pedepsiţi mai cu blândeţe. Erau biciuiţi sau bătuţi cu nuiaua. Atunci când era mare lipsă de mână de lucru, condamnaţii erau obligaţi, după biciuire, să lucreze la întărirea fortificaţilor sau la ridicarea lăcaşurilor de cult. Existau şi cazuri când se aplicau pedepse ruşinoase: după biciuirea în public, vinovaţii erau expuşi în faţa bisericilor sau în pieţele publice, cu o tablă de gât pe care era scrisă vina. La Muzeul Casa Sfatului s-a păstrat o astfel de plăcuţă, care era atârnată de gâtul hoţilor, legaţi de stâlpul infamiei.

Bolovanul ruşinii
La biserica fortificată din Prejmer s-a păstrat bolovanul ruşinii, de care erau legaţi pungaşii. Bolovanul era aşezat lângă uşa bisericii, iar duminica, când oamenii mergeau la slujbă, pungaşul era scuipat. Tot la Prejmer, soţii scandalagii, care doreau să se despartă, erau „convinşi“ să se împace printr-o metodă nu prea creştinească. Erau încuiaţi într-o cămăruţă şi erau ţinuţi acolo câteva zile. Li se dădea puţină mâncare, într-un singur blid. De obicei se împăcau soţii scandalagii.
De mult nu se mai folosesc obiectele de tortură păstrate în Casa Sfatului. Încă de la începutul secolului XX, meghina şi biciul au fost înlocuite cu spălarea creierului şi bastoanele de cauciuc.

Călăii ţigani
Conform unui studiu al istoricului George Damian, călăii din Braşov, dar şi din întreaga Transilvanie, erau ţiganii, care aveau „îndeletniciri spurcate, pentru că ei fac şi pe călăii“, după cum scria, la 1595, italianul Pietro Busto, muzicant la curtea lui Sigismund Bathory.
Prin natura activităţii lor, călăii erau consideraţi unrein – impuri, ceea ce le anula statutul de onorabilitate. Juristul german Eylenberg  justifica dezonoarea călăului prin următoarea metaforă:„Aşa cum anumite părţi ale corpului uman, pe care modestia ne împiedică să le menţionăm, ne scapă de fecale, tot aşa călăii sunt cele mai de jos membre ale corpului politic, fiind eficienţi în curăţirea şi menţinerea statului“.

Execuţii şi torturi meţionate în documente
O primă informaţie cu privire la etnia călăilor datează din anul 1504 în registrele castelanilor de la Bran, care îi foloseau pe Egiptii sau Ciganorum drept călăi pentru a-i spânzura pe răufăcătorii din satele ce ţineau de cetate. Începând cu anul 1520, documentele Braşovului încep să consemneze execuţiile duse la îndeplinire în oraş de călăii ţigani. Conform acestor însemnări, între anii 1520-1550 au fost duse la îndeplinire un număr de 120 de sentinţe, printre care se numărau torturi, spânzurări, decapitări, arderi pe rug, tăieri de urechi, bătăi şi alungări din oraş.

Meserie bănoasă
Înregistrările menţionează şi câţi bani s-au plătit călăilor de origine rromă. O reglementare „din vechime“ prevedea că fiecare ţigan trebuia să-i plătească o sumă de doi denari călăului după fiecare execuţie, în afară de banii plătiţi de primăria oraşului. De asemenea, călăul primea câte 4 florini de patru ori pe an (de Paşte, Sfântul Ioan, Sfântul Mihail şi de Crăciun), iar ajutorul său primea câte 2 florini la aceleaşi sărbători. Oficial, de la primărie, un călău primea următoarele sume, în funcţie de pedepsele duse la îndeplinire:pentru spânzurarea unui tâlhar – 1 florin, pentru o decapitare sau o tragere pe roată – câte 2 florini, iar pentru torturarea învinuiţilor – câte 25 de denari.

Moartea sadică a călăului Marcu
Studiul menţionat reconstituie dinastia ţiganilor braşoveni între anii 1695 şi 1719 şi soarta tragică a călăilor Marcu, Simion, Bâţă şi Gligo.  Iată cum consemnează documentul Senatului braşovean executarea călăului Marcu:„A fost osândit la moarte fostul călău de aici Marcu pentru mai multe omoruri înfăptuite:el a omorât 7 oameni, pe doi i-a tăiat, iar pe alţi 5 i-a dat morţii prin lovituri şi de asemenea a curvit siluind o femeie;pentru împlinirea acestei sentinţe mai întâi să fie târât cu un cal de trei ori în jurul Casei Sfatului şi apoi să fie dus în afara oraşului până la locul de osândă de lângă casa călăului; să-i fie tăiate ambele mâini şi la urmă să-i fie tăiat capul pe butuc şi pus în ţeapă, iar trupul să-i fie îngropat în gunoiul care se găseşte acolo“.

Călăul Simion, tras pe roată
În 1717 este executat un alt călău braşovean pentru că “în noaptea de Sfântul Bartolomeu a tăiat o fată şi i-a vândut sângele evreilor“. Ciudăţenia este că în 1717 nu existau evrei la Braşov, acestora fiindu-le permis să locuiască doar în Alba Iulia. Dar cum mărturiile au fost smulse sub tortură, orice a fost posibil. “Pe 3 februarie au fost torturaţi cei doi băieţi ai călăului, i-am plătit lui Bîţă pentru asta 50 denari, iar pentru scoaterea din oraş a băiatului care s-a spânzurat singur, 1 florin. Când a fost torturat încă o dată celălalt, i-am plătit lui Bîţă 25 denari“, se arată într-o cronică. Caznele trebuie să fi fost insuportabile pentru unul dintre cei doi băieţi ai călăului Simon, care a ales să se spânzure, iar cel rămas în viaţă a preferat, sub al doilea rând de tortură, să mărturisească ceea ce voiau anchetatorii să audă. Pe 13 aprilie a fost torturat călăul Simon împreună cu asistentul său, iar pe 22 aprilie „mai întâi a fost călăul zdrobit cu roata şi apoi tăiat în patru, slujitorul său a fost decapitat şi apoi aşezat pe roată“.

Călău adus de la Făgăraş
Călăul Simon a fost urmat de Bîţă, călău adus de la Făgăraş, care a slujit oraşul vreme de doar doi ani, în 1719 figurând în locul lui fiul său, Gligore. Dar nici Gligore n-a rezistat foarte mult: el avea să sfârşească ucis de chiar tatăl său vitreg, Palko, mama sa fiind complice la crimă. O anchetă a Senatului braşovean a avut loc la 19 mai 1719, iar Istok, ajutorul de călău, a dat mai multe informaţii privind modul în care s-a făcut trecerea de la un călău la altul şi mijloacele „neortodoxe“ pe care le-au utilizat cei care-şi doreau pentru ei funcţia de călău.

Ultimul călău
În 1856 a fost concediat ultimul călău al oraşului. Execuţiile ulterioare au fost  duse la îndeplinire prin împuşcare de către un pluton de execuţie. Spânzurătoarea din piatră ridicată în secolul al XVIII-lea, al cărei prim client a fost chiar meşterul zidar care a înălţat-o, a fost demolată în anul 1870. În 1872 au fost desfiinţate breslele, dispărând şi conceptul de „puritate“ a cetăţeanului. Doar la mijlocul secolului al XX-lea mai exista în Braşov porecla de „Henkerjoszi“, dată hingherului, o ultimă amintire a călăului braşovean, desemnat în documentele germane de secol al XVIII-lea, „Henker“.

Maeştrii torturii
Romanii au fost cei care au instituţionalizat tortura, dându-i o formă legală, în care putea fi aplicată şi cetăţenilor liberi, nu doar sclavilor. Dreptul roman va fi preluat de mai toate statele medievale şi tortura cu Biblia în mână va fi aplicată de cruciaţi împotriva ereticilor. Cea mai sângeroasă pagină din istoria Europei medievale va fi scrisă de Inchiziţie. Împotriva necredincioşilor inchizitorii au sofisticat metodele de tortură, culminând cu arderea de vii a condam­naţilor. Se mai obişnuia jupuirea de viu, arderea tălpilor, tăierea mâinilor, orbirea şi smulgerea limbii… Adevăraţi maeştrii în ale torturii, erau membrii Inchiziţiei spaniole. Apa fiartă, uleiul încins, acele şi menghinele erau folosite în mod curent.

Execuţii medievale
TĂIEREA CAPULUI. Un călău, care purta de obicei o glugă trasă peste cap, reteza cu un topor capul condamnatului. Metoda a fost folosită mai ales în Anglia, între 1500 şi 1600. Pentru ultima oară toporul a fost folosit pentru o execuţie în 1747, în Turnul Londrei.
TRAGEREA PE ROATĂ. Cu ajutorul unei roţi cu muchie tăioasă, prizonierii erau tăiaţi de vii în mai multe bucăţi.
ÎNGROPAŢI DE VII. Procedeul a fost folosit în toate colţurile lumii. În India, femeile erau executate prin îngropare în nisip până la gât şi lăsate să moară în arşiţa soarelui.
ARDEREA PE RUG. În timpul Inchiziţiei, vrăjitoarele şi ereticii erau omorâţi prin ardere. Rugul era format dintr- un stâlp înalt, pe care era legat condamnatul, înconjurat de lemne uscate.
ÎNTINDEREA PE SCARĂ. Cei care se făceau vinovaţi de crime foarte grave erau spânzuraţi de mâini şi de picioare pe o scară. Printr-un sistem de scripeţi erau întinşi până mureau.
PARA DE FIER. Un obiect de această formă era introdus în rect sau în vagin. Apoi era desfăcut în interior, provocând leziuni cumplite.
SCAUNUL DE FIER. Executatul era pur şi simplu prăjit pe un scaun încins. Călăii îi smulgeau bucăţi de carne cu ajutorul unor cleşti.
STRIVIREA. Deasupra condamnatului se punea o dală mare de piatră . Pe aceasta erau adă ugate greută şi până când cel torturat murea.
CALUL DE FIER. Persoana executată era a şezată că lare pe o structură metalică în formă de V. De picioare i se legau greutăţi din ce în ce mai mari, până era efectiv despicat.
TRAŞI DE CAI. Mâinile şi picioarele vinovatului erau legate de patru cai. Animalele erau mânate în direcţii diferite. Corpul omului era dezmembrat.
SACUL MORŢII. Victimei îi era tras pe cap un sac în care se afla un şobolan înfometat.
PÂLNIA CONDAMNAŢILOR. Condamnatul era legat de o masă. În gură i se introducea o pâlnie. Călăul îi turna apă pe gât până când victima murea.
CIZMA SPANIOLĂ. Era formată din două plăci de fier, dinţate, care, cu ajutorul a două şuruburi, erau strânse pe pulpa individului.

! link pt Casa Sfatului