Istoria campionatelor mondiale de fotbal

În primul nostru episod privind istoricul mondialelor de fotbal am pornit pe firul evenimentelor de la primele Competiții Internaționale și până la Jocurile Olimpice care din deceniul 20 erau considerate ca și veritabile campionate mondiale. Odată pornit angrenajul în derularea Campionatului Mondial, nu a mai putut fi oprit. Faptul că la ediția din 1930 din Uruguay au fost prezente numai patru țări europene și nouă de pe cele două continente americane a dat de gândit foarte mult țărilor din vechiul continent. Foarte multe țări au regretat gestul de a renunța la facilitățile acordate de organizatori absentând. Austriecii care reușiseră în 1929 să câștige Cupa Europei, au fost prima echipă care a regretat greșeala săvârșit de Hugo Meisl de a nu-și demonstra valoarea unor jucători de super clasă. Și Italia cu renumita Squarda Azzura sau Cehoslovacia care avea în Sparta și Slavia jucători de răsunet. An-glia s-a izolat nu numai de continent, dar și la nivel mondial, nu putea concepe ca sportul ce s-a născut în insulă să se dispute de țări de pe alte meridiane. La Jocurile Olimpice din 1932 de la Los Angeles fotbalul a fost ignorat, nefiind introdus în programul întrecerilor. Acest lucru a afectat și mai mult țările europene care solicitau ca ediția a doua să se organizeze pe bătrânul continent. Cluburile italiene, AC Milan sau Juventus Torino au racolat jucători sud-americani de certă valoare și i-au incorporat în team-urile lor: Mascheroni, Stabile, Monti, Gvaita, Cezarini, pentru a aminti numai pe câțiva dintre ei care s-au europenizat și chiar s-au naturalizat pentru a putea fi folosiți în echipele reprezentative. Pentru ediția a II-a s-au dus lupte între cele două continente, european și sud-american. Ediția a II-a – Italia 27 mai – 10 iulie 1934 Congresul FIFA din 1932 de la Stockholm a primit două solicitări de organizare a ediției a II-a, Suedia și Italia. Studiindu-se propunerile, s-a constatat că nordicii nu aveau infrastructura necesară comparativ cu Italia care aveau o capacitate suficientă. În aceste condiții italienii au primit mandatul. Anglia nu a ieșit din izolare și a hotărât să nu participe. Uruguayul, prima campioană, pentru a plăti cu aceeași monedă refuzul Italiei de a evolua la prima ediție de la Montevideo a comunicat că nu va parti-cipa. Un număr de 32 de federații și-au anunțat dorința de a evolua. Numărul fiind mai mare decât ceea ce se hotărâseră să participe, pentru prima dată s-a impus organizarea de meciuri preliminare, pe grupe. S-au organizat 12 grupe. Din primele șapte grupe se califica prima clasată, iar din celelalte cinci câte două formații. România a fost repartizată în grupa a zecea împreună cu Iugoslavia și Elveția. România era campioană balcanică, acea binecunoscută balcaniadă a lui „13-0 de București”. Pe Wankdorf din Berna, pe 29 octombrie 1933 a fost prima confruntare cu Elveția. În minutul 75 România conducea cu 2-0 (Dobay și Sepi) pentru ca după un final în care a ridicat piciorul de pe accelerație partida să se încheie la egalitate 2-2. Cum elvețienii au contestat meciul prin faptul că Barakty jucase și în naționala Ungariei, FIFA a descalificat naționala noastră. Ulterior la intervenția federației române,României i s-a permis disputarea meciului cu Iugoslavia. Pe 29 aprilie 1934 pe stadionul ONEF s-a disputat meciul decisiv de calificare, în compania formației Iugoslaviei. Meciul a fost arbitrat de cel mai celebru arbitru al momentului, John Langenus din Belgia. În fața a 20000 de spectatori, România a învins cu 2-1 (1-0) prin golurile înscrise de Schwartz (38) și Dobay (74) și s-a calificat la turneul italian. 16 echipe la turneul italian Cele 16 echipe participante (15 din calificări și echipa organizatoare) și-au disputat trofeul Zeița de aur în sistem eliminatoriu. S-au stabilit opt capi de serie la care s-au repartizat celelalte opt reprezentative. Meciurile din optimi s-au disputat în opt orașe diferite, pe 27 mai 1934. România a fost repartizată să evolueze în compania unei echipe valoroase a epocii. Meciul a avut loc la Trieste, pe stadionul „dei Littorio”. Tricolorii au deschis scorul prin Dobay în min. 10. Au urmat numeroase ocazii, din situații clare. La reluare în min. 50 Puc egalează împotriva cursului jocului, pentru că marele Langenus nu a sancționat un fault clar care a permis lui Sobotka să-i paseze lui Nejedly care nemarcat să înscrie pentru 2-1, pentru cehi, care la un moment dat nu mai sperau în victorie. România a prezentat echipa: William Zombory – Emeric Vogl, Gheorghe Albu – Vasile Deheleanu, Rudolph Kotormany, Iosif Morawetz – Silviu Bindea, Nicolae Kovacs, Grațian Sepi, Iuliu Bodola, Ștefan Dobay. Antrenor selecționer: Octav Luchide. În celelalte meciuri din optimi, Italia a dispus de SUA cu 7-1, Spania a trecut de Brazilia cu 3-1, Austria de Franța cu 3-2, Elveția de Olanda cu 3-2, Germania de Belgia cu 5-2, Suedia de Argentina cu 3-2 și Ungaria de Egipt cu 4-2. În sferturi Cehoslovacia a fost învinsă cu 3-2 de Elveția, pe care România în preliminarii a condus-o dar a terminat la egalitate (2-2). Germania a învins Suedia cu 2-1, Austria a trecut de o veche rivală Ungaria cu 2-1. Meciul dintre Italia și Spania încheiat la egalitate: 1-1 (1-1;1-1), a fost reprogramat a doua zi și a adus victoria Italiei cu 1-0 (1-0). În semifinale Italia a dispus de Austria cu 1-0 (1-0) iar Cehoslovacia de Germania cu 3-1 (1-0). A doua finală a adus față în față două formații europene, ca de altfel și finala mică. Gazdele au obținut victoria cu 2-1 după prelungiri: Finala mică: Germania – Austria 3-2 (3-1) – Lehner (25, 42), Conen (27) / Horvath (28), Sesta (54) Finala: Italia – Cehoslovacia 2-1 (0-0;1-1) – Orsi (81), Schiavio (95) / Puc (71) Italia: Combi – Monzeglio, Allemandi – Ferraris N., Monti, Bertolini – Guaita, Meazzo, Schiavio, Ferrari, Orsi. Antrenor: Pozzo. Italienii realizează dubla Ediția a III-a Franța 4-19 iunie 1938 Primele două ediții ale mondialului au avut un succes deosebit, care a făcut ca mai multe națiuni să dorească să organizeze ediția următoare. Jules Rimet a avut o tentativă de a reduce intervalul de patru ani dintre două ediții, această propunere datorându-se faptului că în 1937 Parisul organiza Expoziția Universală. Mai multe țări membre ale FIFA s-au opus cu înverșunare, în special țările sud-americane care-și depuseseră candidatura (Argentina, Brazilia). Acestea au amenințat chiar cu fofait-ul. La Congresul Federației Internaționale din 1936 de la Berlin Franța a fost investită cu organizarea turneului. Angliei i s-a făcut o invitație specială și pe considerent că pe continent evoluau circa 35 de antrenori britanici. Aceștia, hobotnici în izolarea lor au spus că „mulțumesc, dar nu pot accepta propunerea”. La lista țărilor care au absentat s-a mai adăugat Austria care prin anexarea la Germania fascistă nu mai figura ca stat de sinestătător. Cei mai buni jucători din Wunderteam au fost încorporați în echipa Reichului. La competiție s-au înscris 32 de țări care au fost repartizate pe grupe regionale, din care urmau să trimită la turneul din Hexagon 16 echipe. Din cele 32 de țări unele au renunțat să se prezinte. Egiptul, din aceeași grupă cu cea a țării noastre, s-a autoexclus datorită tărăgănării datelor confruntărilor. Organizatorii francezi nu au rămas pasivi și au trecut la modernizarea și mărirea stadioanelor din Marsilia, Bordeaux sau Paris. „Colombes” a ajuns la 65000 de spectatori. Cu această ediție s-a luat hotărârea, după care a devenit o lege, ce la turneele finale să fie prezente, fără meciuri de calificare, țara organizatoare și campioana mondială în exercițiu, care cu acest prilej erau Franța și respectiv Italia. Ca și la ediția anterioară și de data aceasta sistemul de disputare a fost eliminatoriu din prima fază. Meciuri aprig disputate din primul tur Încă din start meciurile au fost aprig disputate. Cinci partide au necesitat prelungiri iar alte două s-au rejucat, dintre acestea fiind și partida României cu naționala Cubei. De data aceasta meciul de deschidere nu a avut-o ca protagonistă pe formația Franței. Pe „Parc des Princes” 55000 de spectatori au aplaudat formația Germaniei, cu cinci jucători din fosta națională a Austriei și a Elveției. Surprinzător jucătorii elvețieni s-au impus cu 4-2, ceea ce a constituit prima surpriză a turneului, dar numai la rejucare pentru că în primul meci scorul s-a păstrat egal și după prelungiri. Finalista de la ediția anterioară, Cehoslovacia a trebuit să treacă prin emoțiile prelungirilor pentru a trece de tenacitatea olandezilor. După un 0-0 la final de joc regulamentar, cehii au învins cu 3-0. Brazilienii sperau să dispute finala, dar încă din start s-au împotmolit de dârzenia polonezilor cu care după 90 de minute de joc scorul a rămas egal (4-4). În prelungiri s-au înscris de trei ori , dar numai o dată Polonia și cu 6-5 sud-americanii și-au continuat drumul. Cea mai ușoară accedere în optimi a avut-o Ungaria care în compania Indiilor olandeze din Pacific s-au impus cu un sec 6-0 dar în prelungiri. Gazdele franceze au domolit jocul „diavolilor roșii” (Belgia) și au obținut un succes meritat cu 3-1. Campioana în exercițiu, Italia, a primit o dârză rezistență din partea norvegienilor pe care i-au îngenunchiat numai în prelungiri cu 2-1. România eliminată de modesta Cubă Țara noastră a pătruns pentru a treia oară la turneul final mondial după retra-gerea Egiptului. Au avut parte de o tragere la sorți excelentă, Cuba nefiind un adversar recunoscut în vreme. Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Meciul de la Toulouse din 5 iunie era considerat un meci fără probleme pentru tricolori. Se-lecționerul Țane Săvulescu, care a ur-mărit formația din Caraibe la un antrenament le spunea elevilor săi că vor învinge cu 7-8 goluri diferență. Și atunci ca și acum ro-mânii se dovedesc a fi buni de gură pentru că lucrurile în teren au fost cu totul altele. Bindea deschide scorul în minutul 30, dar în loc să-și continue pressingul, românii opresc motoarele, permițând cubanezilor să egaleze și să ia conducerea cu 2-1 în min. 85. Baratki reușește să aducă egalarea în min. 90. În prelungiri cubanezii înscriu în min. 103, pentru ca Dobay să egaleze două minute mai târziu: 3-3. Românii nu au învățat din acest rușinos egal și la rejucarea din 9 iunie, greșelile se repetă iar de data aceasta în joc au intrat și arbitrii. În min. 71 când scorul era 1-1, cubanezii înscriu un gol semnalizat de tușier dar centralul Burlam validează reușita. În min. 83 portarul prinde balonul dincolo mult de linia porții, dar din nou fluierașul nu l-a luat în considerare. În aceste condiții Cuba a adus una dintre cele mai usturătoare înfrângeri din palmares. România a fost învinsă de o echipă modestă, care numai peste trei zile avea să cedeze în fața Suediei cu un scor sever de 8-0. În sferturile de finală, unde din nou România nu a mai avut acces, cu excepția Cubei în rest au intrat cele mai în formă echipe ale momentului. Campionii mondiali în exercițiu au trecut de gazdele franceze, demonstrând superioritatea lui Squadra Azzura. Vecinii maghiari au trecut de elvețieni, care nu au mai realizat jocul din meciurile cu Germania. Brazilienii au avut nevoie de două partide pentru a ajunge în semifinale, în disputa cu finalista din 1934, Cehoslovacia. Cehii l-au pierdut pe vestitul portar Planicka, accidentat și cum pe atunci regulamentul nu permitea înlocuirea jucătorului, acesta a jucat cu mâna fracturată. Meciul se încheie la egalitate (1-1) iar după două zile este rejucat. Ambele formații au făcut schimbări în formații, dar sud-americanii au avut o evoluție mai bună în repriza secundă revenind de la 0-1 la pauză la un 2-1 final. Dacă în urmă cu patru ani, în semifinale au intrat numai echipe europene, de data aceasta alături de Ungaria, Suedia și Italia au ajuns și sud-americanii din Brazilia, care se și vedeau viitorii campioni. Ungaria s-a distrat cu formația Suediei pe care a umilit-o cu 5-1. Iar a doua semifinală campioana mondială, Italia și Brazilia au arătat adevărata frumusețe a fotbalului. Italienii au reușit în repriza secundă să înscrie în patru minute, două goluri (56 Colaussi și 60 Meazza) pentru ca brazilienii să marcheze numai cu patru minute înainte de fluierul final prin Romeo. În finala mică, sud-americanii, dezamăgiți au învins în ultimul sfert de oră formația suedeză (4-2). Finala s-a disputat pe 19 iunie la Paris pe „Stade Olympique” în fața a 55000 de spectatori, între Italia și Ungaria. Campionii mondiali își păstrează trofeul, după un joc în care și-au dovedit superioritatea dar în care și maghiarii au dat o ripostă pe măsură. Italienii au înscris repede în minutul 6 prin Colaussi pentru ca numai după două minute Titkoș să egaleze. Urmează recitalul lui Meazza și Ferrari. Înscriu prin Piola în min. 17 și apoi recidiva lui Colaussi din min. 35. La reluare maghiarii revin, dr. Sarosi înscrie în min. 70 (2-3) dar italienii cu un finish mai bun au înscris în în min. 82 prin Piola. Italia obține al doilea titlu consecutiv, ca o recunoaștere a valorii fotbalului din insulă. Echipa campioană a avut următoarea componență în ultimul joc: Olivieri – Foni, Rava – Sarantoni, Andreolo, Locatelli – Biavati, Meazza, Piola, Ferrari, Colaussi. A treia Cupă Mondială a fost urmărită de 483000 de spectatori. S-au disputat 18 meciuri în care s-au marcat 84 de goluri (4,66 goluri/meci). Partidele s-au disputat în localitățile: Paris, Le Havre, Lille, Strassbourg, Reims, Bordeaux, Toulouse, Reims, Antibes și Marsilia. Golgeterul turneului final: Leonidas (Brazilia) cu opt goluri, urmat de Szengeller (Ungaria) șapte goluri și Piola (Italia) cu cinci goluri.