Iresponsabilitatea genetică

Peste o sută de oameni au fost salvaţi de pe drumurile pe care li s-au împotmolit maşinile în nămeţi! – exclamă reporterii porniţi în căutarea senzaţionalului. "De când staţi aici?"; "Aveţi ce mânca, ce bea?", "N-aţi îngheţat?" – întreabă grijulii oamenii cu microfonul în mână. Răspunsurile diferă, de la neutre până la acuzatoare: "Nu fac nimic! Stăm aici ca nişte..." Reproşurile vizează mai ales indolenţa autorităţilor care ajung la ei târziu şi nu fac tot ce trebuie pentru a-i salva.
Iresponsabilitatea pare să fie o trăsătură genetică a românului obişnuit. Nonşalanţa cu care nu ţine cont de reguli elementare de convieţuire care-l afectează în cele din urmă. Cum altfel poate fi calificată aventurarea atât de multor şoferi pe drumurile înzăpezite în ciuda avertismentelor şi interdicţiilor? Cum pot fi calificate reproşurile şi pretenţiile exprimate de cei aflaţi în culpă? Cum se justifică eforturile şi cheltuielile salvatorilor făcute în condiţii în care ar fi putut fi evitate?
Probabil că va fi nevoie să se elaboreze un set de reglementări care să sancţioneze, inclusiv pecuniar, aventurile de acest gen, la costurile materiale pe care le implică intervenţiile.
În aceeaşi categorie pot fi înscrise şi alte câteva comportamente antisociale cu efect direct asupra situaţiilor de genul pe care o parcurgem în aceste zile. Tăierea iresponsabilă a copacilor din perdelele de protecţie a localităţilor de către aceiaşi ţărani care sunt blocaţi acum în case de zăpada adusă de viscolul care nu mai întâlneşte nici un obstacol este un alt aspect. Ca şi furtul gardurilor de protecţie a şoselelor, abia montate, pentru a fi duse la fier vechi de către aceiaşi călători îngropaţi de zăpadă pe şoselele pe care le frecventează în mod obişnuit.
Faţă de toate aceste manifestări legea ar trebui să conţină precizări mai clare şi mai aspre, în măsură de a le curma dintr-o practică devenită curentă şi faţă de care nici autorităţile nu mai reacţionează.