Ion Iliescu: „Am un zâmbet de Dacie”

În premieră, la „Avangarda”, cu Ionuţ Vulpescu, Ion Iliescu (94 de ani) explică derapajele ideologice, care fac ca oferta electorală la nivel planetar să fie traversată de confuzii şi de scepticismul electoratului, că indivizii, nu statul, reprezintă prioritatea politică a agendei publice.

Nemilos cu elitele care au privatizat adevărul în societate
- Ce credeţi despre elită în general şi despre elitele noastre culturale şi politice?
- Mi se pare fascinant cum de la elita bunei guvernări s-a ajuns la o antipatie generală faţă de tot ce înseamnă elite în România. Cauzele acestui fenomen sunt multiple. Pe de o parte, elita culturală, de la care existau aşteptări politice, a confiscat sfera publică şi a pretins un monopol asupra adevărului. Din păcate, şi cineva trebuie să o spună, elitele au privatizat cercuri de influenţă şi forme de adevăr ale spaţiului public. Pe de altă parte, în loc să se deschidă maselor, în loc să scoată la lumină oamenii peşterii şi ai întunericului, aşa cum spera Platon, pentru o cetate ideală, elitele s-au înstrăinat de cei mulţi. Ba mai mult, au simţit că se întinează dacă stau aproape de ei.
Avem o elită căreia masele îi repugnă şi invers. Faptul că elitele – culturale şi politice deopotrivă – au divizat sfera publică în „noi şi restul”, a făcut ca democraţia să fie tot mai străină meritocraţiei şi ca interesul majoritar al maselor pentru guvernare să scadă, spre indiferenţă şi neimplicare. De aici, absenteismul la vot, care este, în felul său, o probă de neîncredere în elitele culturale şi politice, singurele care ar putea „schimba ceva”. Există şi o a treia cauză, care face ca elita culturală şi cea politică să nu se mai suprapună. Reţeta pentru o democraţie sănătoasă e ca elitele culturale să fie recrutate în mediul politic. Cine vrea oameni inteligenţi, deopotrivă emoţional şi cognitiv, la butoanele democraţiilor? Nimeni din cei care au un interes ca puterea să fie numai a lor.

Despre „România vindecată”, proiectul utopic al clasei politice
- Avem din nou alegeri prezidenţiale în această toamnă. Ce calităţi trebuie să aibă un Preşedinte?
- Ce doresc să aducă toamna României? Un Preşedinte care să fie autentic fără a personaliza puterea, acesta va fi pariul noului deceniu al democraţiei româneşti. Sunt foarte multe sloganuri politice şi foarte puţine branduri pentru România. Ca România să fie un loc al performanţei şi proximităţii, un spaţiu social în care oamenii ţin aproape unii cu alţii, Preşedintele trebuie să aibă priceperea incluziunii sociale. Ce îi lipseşte României e şi un Preşedinte care să facă din umanism un aliat al său, mai mult decât partidele din opoziţie sau de la putere. A fi reprezentantul oamenilor, educându-le mentalităţile şi cultivându-le libertăţile, aceasta va fi o sarcină prezidenţială cu totul aparte în plină epocă, în care oamenii nu mai gândesc deloc sau lasă inteligenţa artificială să se pronunţe pentru ei. Am un mesaj şi pentru oameni: să nu creadă că cei care tac, nu fac. România a avut în ultimii ani preşedinţi care fie au făcut microfonie, fie au tăcut. Nu poţi să transmiţi de la Cotroceni ca în serile cu karaoke, constant, pentru că începi să falsezi nişte principii democratice, nici să te ascunzi ca şi când Cotroceni e un spaţiu monahal. Dialogul cu societatea trebuie şi el să aibă, dinspre Preşedinte spre oameni, o justă măsură, iar dinspre oameni spre Preşedinte, o justă înţelegere. M-aş bucura ca România să aibă un Preşedinte care să îşi propună o platformă de lucru pentru combaterea celor şapte păcate sociale, aşa cum le numea Mahatma Gandhi: politică fără principii; bogăţie fără muncă; plăcere fără conştiinţă; cunoştinţe fără caracter; comerţ fără moralitate; ştiinţă fără omenie; religiozitate fără sacrificiu. „România vindecată”, cu alte cuvinte. Că în rest, s-au văzut câte curente despre noua Românie au cucerit maculatura şi cât de puţine au ajuns la oameni, acolo de unde pleacă schimbarea.

Momentul când a fost mândru de ţara lui
- S-au împlinit 20 de ani de când România e în NATO. Cum vedeţi peste timp acest moment istoric?
- A fost un gest de responsabilitate istorică, de modernizare profundă şi mai ales de totală ruptură cu trecutul. România a primit atunci o ancoră euroatlantică, şi a învăţat să preţuiască justiţia socială, valorile democraţiei şi corelaţia dintre drepturi şi responsabilităţi cetăţeneşti în sânul unei familii europene şi euroatlantice foarte exigentă. Nu e doar un privilegiu apartenenţa la NATO, cum putem vorbi, de altfel, şi despre apartenenţa la UE. E şi o adecvare la exigenţe cu costuri nu uşor de suportat la început pentru România, şi cu atât mai puţin mici. (…)
Momentul speculat de unii ca fiind aproape mistic – dar istoria uneori consimte deliberat la acţiunile umane şi o susţine prin sincronicităţi fericite – a fost în timpul rostirii discursului Preşedintelui SUA, George W. Bush, în Piaţa Revoluţiei, la 23 noiembrie 2002. Ploua generos, iar Bush a ţinut să sublinieze: „O să apară şi curcubeul în curând. Dumnezeu ne zâmbeşte astăzi”. Curcubeul a apărut. Şi nu la puţin timp, s-a auzit din gura Preşedintelui american una dintre cele mai frumoase declaraţii de respect pentru demnitatea poporului român, din toate câte am auzit: ţara noastră aducea calitate morală în NATO, spunea domnia sa. Ceea ce a fost uluitor, pentru că românii dovediseră că au văzut limpede diferenţa dintre bine şi rău când, cu ani în urmă, în aceeaşi piaţă, au strigat că vor să iasă de sub opresiune, că agresivitatea e insuportabilă şi libertatea dezirabilă.
Desigur, România poate da vise negre din punct de vedere militar oricărui strateg, pentru că graniţele noastre sunt largi şi dificil de apărat: noi aveam o autonomie cucerită intern, prin Revoluţie, şi o garanţie, cucerită extern, prin NATO, că integritatea statală şi teritorială nu vor fi vreodată lezate. Pentru mine, curcubeul acela, în culorile speranţei, toleranţei şi iubirii dintre oameni, a fost o formă de dialectică, care a traversat istoria martirilor de la Revoluţie, la zâmbetul copiilor din aceeaşi piaţă, care acum aveau un viitor în faţă. Am avut, în faţa mea, cu emoţii, desigur, dovada istoriei rotunde, a binelui care uneori întârzie să vină, dar care întotdeauna răzbate şi convinge.

Comentează evoluţia Inteligenţei Artificiale cu ironie
- Ce credeţi despre Inteligenţa Artificială?
- Dacă mă întrebi ca inginer, ce cred despre inteligenţa artificială, e clar că tehnologia avea să se dezvolte până într-acolo încât va tinde să suplinească, în anumite sectoare, efortul uman – o spusese şi Marx, chit că nu le convine unora, iar asta nu e o discuţie de secol XXI, ci de secol XIX. Tehnologia nu poate suplini însă talentul şi raţiunea umană, care sunt înzestrări naturale. Tocmai de aceea, unealta aceasta numită „inteligenţă artificială” îşi va îndeplini funcţia numai în termenii a ceea ce e contractual, deci artificial: în comunităţi de lucru, în întreprinderi, în forme de asociere umană, al căror scop este o muncă productivă şi un randament consistent.
Să fim serioşi, istoria a evoluat pe măsură ce homo faber şi-a fabricat unelte, pe care le-a gândit ca homo sapiens. Inteligenţa artificială e o nouă invenţie a lui homo faber, dar asta nu îl face mai puţin sapiens şi nu îl face mai puţin om. Dacă mă întrebi ca om politic, eu am văzut multă inteligenţă artificială la viaţa mea, dar nu vreau să intru în detalii. S-ar putea ca inteligenţa artificială de acum să fie peste inteligenţa naturală a unor indivizi foarte artificial construiţi de diferite grupări de interese pentru putere. Sunt şi eu modern în felul meu. Nu spun să ne întoarcem la maşina lui Turing, spun să o vedem în această evoluţie a inteligenţei artificiale, şi să luăm ce se întâmplă acum ca o etapă firească a acestei evoluţii. Eu sunt îngrijorat că oricât ar evolua tehnologia, inteligenţa socială nu se construieşte doar prin algoritmi; nici empatia, nici solidaritatea. De asta vă spun că un tip cu adevărat de stânga nu se teme de inteligenţa artificială. Ci va profita de ea ca să arate cât de importate sunt lucrurile care ne fac atât de umani, precum inteligenţa socială, sentimentele noastre, nervii noştri, în definitiv. Omul gândeşte posibilităţi, şi le dă carne şi oase; A.I. gândeşte probabilităţi, poate mai repede şi nu neapărat mai bine decât fiinţa umană. Dar e un calcul care îi va scăpa tot timpul acestei inteligenţe artificiale, cel afectiv. Ea poate imita raţiunea umană până la un punct, nu o poate înlocui însă. Aşa a fost proiectată, să imite gândirea noastră pe cât cu putinţă.
Am citit mult Asimov la viaţa mea şi sunt convins de un lucru, nicio maşinărie nu poate avea conştiinţă. Are el o vorbă, „cel mai trist lucru e că ştiinţa acumulează cunoştinţe mai repede decât acumulează societatea înţelepciune”. Dar nu mai gândeşte nimeni aşa. Butada asta a lui Asimov e dată astăzi sub lupa progresului: tehnologia evoluează mai repede decât ne putem noi educa în utilizarea ei. Nu e vorba despre timpi: devenirea umană şi cea tehnologică nu sunt în contratimp, ăsta e un război inventat. E vorba despre delăsarea fiinţei umane că face A.I. ceva pentru ea, pentru că e mai convenabil, e mai confortabil. Suntem o societate de leneşi rămasă în această lume postmodernă, de aceea se vorbeşte atât de mult despre A.I. Vă împărtăşesc ceva. În jurnalul meu de lectură, pe care l-am ţinut atât de mult la sertar, dar încep să mă gândesc că nu mai e o idee bună să rămână doar acolo, apare un conspect pe care l-am făcut pe marginea unei cărţi provocatoare, publicată în 1976: Computer power and human reason, de Joseph Weizenbaum. Opinia lui, pe care o respect, e aceea că oamenii sunt înclinaţi să creeze fetişuri, care deformează imaginea despre specia umană şi raporturile ei cu mediul înconjurător. Unele dintre aceste fetişuri sunt despre computere şi puterea lor de a substitui activitatea umană. Numai că, avertiza Weizenbaum, trebuie să delimităm ferm inteligenţa umană de cea a maşinilor. Inteligenţa artificială e o „proteză”, care sprijină dinamica acţiunilor noastre prin două caracteristici esenţiale: deţine o regularitate neobosită şi o supunere oarbă faţă de legile care îi constituie proiectarea. Desigur, cercetările din ultimele decenii au luat ca model omul pentru A.I.: roboţii au avut copilăria lor, au învăţat un limbaj, au acumulat informaţii, dar atenţie, Weizenbaum ne stinge îndoielile referitoare la inutilitatea speciei umane, atunci când întreabă: „despre ce risc, curaj, încredere, capacitate de rezistenţă şi forţă de a învinge se poate vorbi, când e vorba de maşini?”

Despre Chatgpt şi computopie
- Dar despre Chatgpt?
- Trebuie să îţi spun, ca să ne amuzăm, persoane din apropierea mea l-au întrebat ce crede că aş putea opina despre el. Iar răspunsul lui (n.a. Chatgpt) a fost că dată fiind orientarea mea către tehnologie, e destul de sigur că l-aş putea plăcea. Prin urmare, mi-a câştigat încrederea. Spune şi el ce găseşte în bazele de date, dar face conexiuni interesante. De pildă, la întrebarea care sunt lucrurile bune pe care le-am făcut, a găsit cinci: tranziţia României către democraţie; stabilizarea politică după o perioadă de haos; reforma de la o economie planificată centralizat la o economie orientată către piaţă; modernizarea infrastructurii şi creşterea implicării sociale, cu accent pe dezvoltarea unui mediu politic pluripartidist. Sunt destul de mulţumit, nu doar de răspunsuri, ci şi de topul lor. Prefer însă un interlocutor uman, bag de seamă că inteligenţa aceasta artificială nu prea are simţul umorului. Încă ceva, l-au întrebat şi care e cea mai bună replică din discursurile mele. În mod curios, a ales una care nu face parte din discursurile lucrate, ci din cele spontane, libere, din zile de tensiune, din 1990: „vă cer să aveţi încredere în ziua de mâine, în înţelepciunea oamenilor noştri”.
Dacă inteligenţa artificială a recunoscut că îndemnul la încredere e cel mai bun lucru, atunci îmi e clar că se recunoaşte învinsă de ceva ce numai noi, ca fiinţe umane, putem avea în rarele noastre clipe de luciditate: deplina lăsare a vieţii noastre în mâinile celuilalt, cu speranţă. În 1980, apărea la Tokio o carte care mi-a fost dăruită şi căreia i-am dat şi ei câteva pagini din jurnalul meu de lectură, un volum al lui Yoneji Masuda, Societatea informatică, o societate postindustrială. Se vorbea, încă din 1972, la Institutul Japonez pentru Dezvoltarea Folosirii Calculatoarelor, despre „Planul pentru o societate informatică”, un obiectiv naţional pentru anul 2000: două obiective m-au cucerit şi le-am găsit formidabile. Primul, planul Computopolis, un oraş computerizat experimental, proiect de 1170 miliarde de dolari; al doilea, un computer peace corp. Ei credeau în ceea ce s-a dovedit a fi o realitate: epoca informatică, o transformare socială calmă, care va produce o neo-renaştere, globalismul, axat pe democraţie participativă, sinergică şi creatoare de cunoştinţe. O democraţie în care printre valorile fundamentale, intimitatea – se vorbea chiar de „turnul Copernican al intimităţii” – va fi crucială, şi în care progresul va fi garantat de computopia – relaţia dintre computere şi tehnologia inovativă. Trebuie înţeles faptul că civilizaţia informatică e tot opera lui homo sapiens şi că nu va dispărea din mijlocul ei. Pariul japonez acesta a fost: secolul XXI nu va fi al unei civilizaţii materiale, ci al societăţii invizibile, deci al civilizaţiei virtuale. Vă las pe dvs. să vă gândiţi dacă pariul european pentru secolul XXII va fi la fel de tare.

Atent la horoscop? „Ca orice individ născut în zodia Peşti, înot foarte bine în ape tulburi!”
- Care este cea calitatea dumneavoastră fundamentală?
- Ca orice individ născut în zodia Peşti, înot foarte bine în ape tulburi… Adică am o formă de echilibru, care m-a ajutat enorm în ceea ce a însemnat activitatea mea publică. Uitându-mă în urmă, la cronologiile vitrege ale istoriei democraţiei noastre, mă întreb cum ar fi fost, chiar dacă istoria nu se priveşte contrafactual, ca în locul meu, în momentele dramatice din primăvara lui 1990, ale conflictului interetnic de la Târgu Mureş, să fi fost un individ visceral, coleric, nu un tip cumpănit? Spre ce ar fi putut să o apuce România, pe fondul unui climat politic extern hipercomplicat, întreţinut de relicvele fostei Iugoslavii, dacă aş fi judecat după primul impuls, nu după ultimul gând lucid şi conştient dintr-o lungă serie de calcule şi frământări? Sunt de părere că temperamentul politic al unei ţări depinde foarte mult de caracterul nativ al unui lider. Ba chiar că e o legătură organică între voinţa politică generală, a unui stat, şi voinţa politică particulară, a unui lider.

Sfat pentru români: „Ar trebui să se inflameze când confortul şi pasivitatea sunt asociate cu o genă românească”
- Dar defectul cel mai mare?
- Un defect care cred că derivă din profesie, e un defect profesional: mă raportez foarte ştiinţific la lucrurile mai puţin ştiinţifice, cele pe care poeţii preferă să le descrie altfel. Sunt alergic la lipsa de responsabilitate, care face democraţiile să fie disfuncţionale şi care uneori duce masculinitatea în derizoriu, am anticorpi la birocraţiile sufocante şi la construcţiile absurde care nu de puţine ori au însoţit raţiunea publică. Calculez timpul în decizii, resurse, oportunităţi de progres şi etape ale competenţei. Nu mai pot fi docil când aud în diverse retorici, unele subtil manipulative, că unele lucruri s-au rezolvat „neputându-se face” şi că asta e o clasică treabă românească. Poate jargonul eşecului se va mai schimba, dar românii ar trebui să se inflameze când confortul şi pasivitatea sunt asociate cu o genă românească.

Secretul longevităţii
- Care e secretul longevităţii dumneavoastră?
- Nu am abuzat de nimic în viaţă, am avut ceea ce se numeşte justa măsură în tot şi toate. Nu mi-am refuzat bucurii, nici nu mi-am produs excese. Acum, că mă gândesc la felul în care au trecut anii, cred că am atins vârsta senioratului profund, şi în politică, şi în viaţa personală, mixând două ingrediente: mentalităţi occidentale şi un spirit estic. Există o diferenţă notabilă între a supravieţui şi a trăi: aceasta este, fără îndoială, lecţia mare a stângii. Dar nu o spun aici citând un principiu marxist, nicidecum. Ci mai degrabă observând pragmatic că dacă ai o mentalitate vitală bazată pe minima rezistenţă nu poţi ajunge prea departe. Fiinţa umană trebuie să devină, să se dezvolte, să aibă scopuri, nu ambiţii – chiar şi aici, din pricina unor polarizări şi decalaje îndelungate, Estul încă greşeşte, punând vanităţi şi mize mici în locul obiectivelor nobile şi elegante. A trăi occidental nu înseamnă a trăi în abundenţă: ci a te configura mental ca individ care urmăreşte o viaţă demnă. Pe de altă parte, există ceva în şarmul spiritului estic, care ne face să fim nişte luptători: o formă de inteligenţă pragmatică, rezultată din acomodarea societăţilor la provocări istorice, care nu au ocolit structuri conservatoare, autoritare, riguroase, de la un punct încolo împovărătoare. Asta te face nu mai rezistent, ci mai prudent. Nu am un secret pentru o viaţă lungă, am însă sfaturi pentru o viaţă echilibrată. Am constatat, în treacăt fie spus, că una dintre temele agendelor de stânga în ultimele decenii este prelungirea vieţii segmentelor de populaţie aflate în etate: e o preocupare firească, dar ea emerge din ceea ce politica poate face pentru creşterea calităţii vieţii în ansamblu. Viaţa lungă implică protecţionism, acces la resurse, un sistem medical formidabil, o piaţă a muncii care să nu confişte nici intimitatea, nici sănătatea individului, produse alimentare de calitate.
Dacă stânga ar juca această carte cu mai multă fermitate, ar câştiga din nou, la nivel european, lupta împotriva dreptei care i-a împrumutat temele. Să fim serioşi, ecologia pe care o strigă dreapta acum este un derivat al acestei teme mai largi, a vieţii lungi şi fericite – pe care o propunea stânga! – dar şi al strigătului de disperare în faţa consecinţelor industrializării masive şi necalculate, capitaliste, asupra mediului înconjurător. Pe de altă parte, nu cred că cineva poate atinge o vârstă matusalemică fără sănătate mintală. Astăzi da, toată lumea aspiră către well-being, dar şi asta e o temă a stângii, îmi pare rău să dezamăgesc progresiştii de dreapta. Marcuse, în 1967 – ţin minte şi acum notele de lectură pe care le făceam – a publicat un eseu despre agresivitatea societăţilor industriale avansate, sau aşa-ziselor societăţi afluente. Observa că pe măsură ce cantitatea de bunuri „neproductive”, „neprofitabile” creşte, creşte şi standardul de viaţă pentru comunităţile dezavantajate, dar asta nu e suficient ca să trăieşti „normal”. Normalitatea e un standard impus şi de puterea politică, şi de sfera civilă, în egală măsură, şi e responsabilitatea amândurora. Marcuse, ca şi Fromm, susţin că dacă societatea e bolnavă, individul nu are cum să fi sănătos.O societate sănătoasă e cea care previne alienarea, excesele, conflictele sociale, ostracizările. Poţi face politici publice în jurul unui psyche. Asta nu au înţeles cei care fac politică în ultimele decenii. Un om angoasat, cu frici, cu anxietăţi, pe care societatea le manipulează şi le controlează, nu poate trăi mult, şi cu atât mai puţin bine. Agresivitatea a fost instrumentalizată social ca o structură civilizaţională şi, spunea Marcuse, un vehicul al progresului; retorica publică, de la formele ei tradiţionale la cele moderne, vorbeşte despre agresiunea tehnologică şi satisfacţia socială obţinută de pe urma ei; pe măsură ce civilizaţia e mai dezumanizată, indivizii iubesc mai puţin, refugiindu-se în tehnologie, pe care o folosesc compulsiv pentru satisfacerea oricărei nevoi. La ce duc toate acestea? Tocmai la activarea instinctelor destructive ale fiinţei umane, de care vorbea şi Freud. E un privilegiu să trăieşti les temps modernes. Dar e şi o minune să le rezişti. Personal cred că am înţeles asta, şi am ajuns în generaţia nonagenarilor.

Frica de gândire, boala României
- Ce credeţi ca lipseşte astăzi societăţii româneşti?
- Mai puţină teamă de a gândi. Mai multă încredere în raţiune. Mai mult scepticism faţă de manipulări şi minciuni în spaţiul public. Adică îi lipseşte ceva mai multă democraţie reprezentativă şi critică. Autosuficienţa sferei publice mi se pare periculoasă. Orice s-ar întâmpla, orice român are o opinie sau o împrumută pe nemestecate pe a unuia care pare mai de încredere. România caută plauzibilul, nu adevărul. Cred că îi mai lipseşte şi o conştiinţă a propriei evoluţii, care să solidarizeze generaţiile. Generaţia mea ştie cum e să trăieşti în comunism şi în democraţie. Generaţiile de după ştiu cum e să construieşti democraţia de după comunismul pe care nu l-au trăit, dar ale cărui traume
le-au moştenit. Generaţiile de acum ştiu că libertatea e de-a gata găsită în spaţiul public. Şi poate tocmai de aceea, generaţiile între ele îşi resping ideile, opţiunile, valorile, sau nu se înţeleg reciproc. În rest, România e ori foarte umilă şi smerită, având încă complexe pe care şi le hrăneşte singură nemeritat, ori foarte concentrată să supraliciteze rolul ei în diferite conjuncturi. România non-exceselor ar fi ţara care ne trebuie ca să trăim împăcaţi. Pe de altă parte, România nu are un optimist raţional. Doar unul altruist, naiv. „Totul va fi bine” e o lozincă acceptabilă doar dacă faci ceva pentru asta. România trebuie să înţeleagă că nimic nu poate fi bine prin pasivitate istorică. Dar şi din acest punct de vedere trăim la extreme, între o mentalitate optimistă neîntemeiată şi un pesimism bolnăvicios. Există pesimişti incurabili, toxici, care doar când aud de „România”, proclamă că e ţara în care nimic nu are să meargă bine. Cine nu se implică în democraţie nu are dreptul moral nici de a se plânge, nici de a fi optimist. M-aş bucura ca oamenii să înţeleagă asta. Un ultim lucru care îi lipseşte României e puterea de a urma temele mari ale agendei politice şi sociale: incluziunea, solidaritatea, democraţia participativă, combaterea inegalităţii sociale. Şi în fond, simpla repetare a unei idei aşa-zicând naţionaliste – „românii”, prin care înţelegem un colectiv impersonal, frustrat, necăjit – nu mai ajută în niciun discurs public: „românii” trebuie să însemne în egală măsură: societatea civilă, grupurile defavorizate, comunităţile de experţi, antreprenorii mici şi mijlocii etc. E crucial pentru un lider să facă politică nu pentru populaţie, ci pentru societate, nu doar pentru neam, ci pentru comunităţi şi colective, nu pentru toţi românii laolaltă, ci pentru fiecare român în parte, în funcţie de nevoile şi priorităţile lui.

Despre vulnerabilităţile vârstei
- De ce vă este frică?
- Am trăit atât de multe experienţe-limită în toţi aceşti ani de viaţă, că nu mai am frici. Mi-am permis forme de scepticism, mi-am îngăduit îndoieli, mi-am permis unele forme de altruism, dar nu am avut frici. Din două motive: nu am avut nimic de ascuns, am trăit mereu la vedere, la suprafaţă, transparent, şi nu am datorii faţă de istoria din care am făcut parte. Istoria are bunul obicei de a nu lucra în regim de breaking news. Şi, mai devreme sau mai târziu, aşază pe fiecare la locul său. Cu cât înaintezi în vârstă, înţelegi că frica e un nume pentru lipsa de înţelepciune. Nu sunt un vulnerabil, dar asta nu m-a făcut mai puţin om.

„Am un zâmbet de Dacie”
- Zâmbetul v-a făcut celebru. Dacă mai era cazul… Ce ascunde acest surâs?
- Am un zâmbet de Dacie, dacă nu ştiaţi… (n.a. râde). În 1999 unii au zis că bordul Daciilor româneşti e făcut după zâmbetul meu. Deci am un zâmbet industrial, cu patru viteze. Dacă poţi să faci o maşină după zâmbetul meu, poţi să faci şi o ţară după gustul meu… Eu am zâmbit cu toată inima, ori de câte ori am făcut-o, şi mi se pare uman să îţi îngădui să zâmbeşti, să fii furios, să fii sentimental. Sunt sigur că fără carismă, un om politic nu are nicio şansă, dar îmi place să cred că mintea lui Ion Iliescu a făcut mai multe furori decât zâmbetul lui. Am avut şi zâmbete amare, în anii mei de experienţă politică, dar mă încântă faptul că publicul a rămas cu varianta veselă. Ce poate ascunde zâmbetul unui om? O calitate profund umană, empatia, şi îmi îngădui să o spun, fără aroganţă, şi o formă de inteligenţă. Umorul aparţine minţilor deschise. Nu am fost tipul de Preşedinte căruia să îi placă glumele lui, dar o spun cu detaşare, am fost personajul celor mai multe glume legate de putere şi longevitate. Am mai vorbit despre memeurile de pe Internet. Apropo, dacă îl întrebaţi pe ChatGPT de zâmbetul lui Ion Iliescu, ştie să vă răspundă că e celebru şi prietenos. Mi-a arătat cineva recent un filmuleţ generat de inteligenţa artificială cu mine în 2099, după înmormântarea lui Musk. Nu păream foarte convins de teleportări şi de traficul din Bucureşti descurcat de navete spaţiale, dar zâmbeam. E bine că în toate lumile posibile, vorba lui Leibniz, Ion Iliescu zâmbeşte. Deci ceva o fi cu zâmbetul ăsta dacă şi inteligenţa artificială îl cunoaşte… Le doresc celor care au un zâmbet de Ion Iliescu să aibă şi destinul lui…