Iohannis şi „botezul” străzii

Probabil că preşedintele Iohannis este foarte mândru de găselniţa sa: de a chema la consultări reprezentanţii protestului de stradă. Numai că, în loc să concretizeze dialogul, această mişcare nu a generat altceva decât noi proteste: faţă de modul în care au fost selecţionaţi participanţii. Faţă de ce reprezentau aceştia. Faţă de absenţa unora dintre cei care se considerau mai reprezentativi.

O belea şi mai mare a constituit-o vizita sa în Piaţa Universităţii. A fost făcută exact în momentul în care manifestaţia începea să se subţieze ca participare, şi când felurite grupuscule protestatare au început să confişte semnalul. 

Iohannis s-a trezit într-o mulţime dezordonată, în care nimeni nu era capabil să rostească vreun mesaj cursiv. Corul de strigăte ale celor care încercau să-i capteze atenţia s-a intersectat cu huiduieli şi slogane anti-Iohannis – o noutate absolută în folclorul de piaţă. Nu cred că cele 20 de minute petrecute în mijlocul mulţimii l-au edificat cu ceva. Nu cred că în Piaţă s-a cerut ceva ce nu exista deja în mintea preşedintelui.

Aceste „mişcări populare” nu sunt în nici un caz platforme politice. În funcţie de amestecul care rezultă, ele nu pot fi considerate altceva decât semnalul. Al lehamitei şi nemulţumirii faţă de nişte stări de lucruri. Poate preşedintele să răspundă dezideratelor străzii? Are el instrumentele necesare pentru a le da curs? Nicidecum. Vom vedea în noua rundă de consultări că rezolvarea stă tot în mâinile decidenţilor politici. Cei a căror eliminare o cere strada. Indiferent pe cine va propune Iohannis pentru formarea noului guvern, viabilitatea sa va rămâne la cheremul majorităţii parlamentare. Atunci de ce tot acest circ? Mai ales că Iohannis nu are predispoziţia ludică pe care o avea Băsescu. În zilele sale bune, fostul preşedinte se simţea în mulţimi ca peştele în apă. Avea talentul de a le face să creadă că e de-al lor. Iohannis n-ar putea convinge pe nimeni de acest lucru. A fost vizibil stingher în mijlocul busculadei create de apariţia sa. N-a fost în stare să capteze atenţia celor din jur şi a fost copleşit de mişcarea browniană declanşată. Şi cred că a fost foarte mulţumit când a scăpat din strânsoarea străzii.

A bifat, însă, un capitol demagogic: a ascultat vocea maselor. Că nimic din ceea ce au propus aceştia nu se va potrivi cu deciziile viitoare, este fără îndoială. Nici reducerea numărului de parlamentari, nici confiscarea averilor corupţilor, nici promovarea de figuri noi şi curate în câmpul politicii. Singura îndrăzneală pe care şi-o va putea permite este aceea de a amâna din nou scadenţa lui Predoiu, pe care nu-l va putea numi premier fără ca strada să facă din nou explozie.

La urma-urmelor, nici măcar nu ştiu cât de importantă va fi persoana celui însărcinat cu formarea guvernului, în condiţiile în care balanţa puterii în parlament este staţionară. Această nominalizare va fi însă primul test real al capacităţii preşedintelui de a fi cu adevărat mediator între popor şi instituţii. Inevitabil, va fi de partea instituţiilor pe care nu le poate schimba sau modifica.

P.S. Băsescu este tot mai coerent în mesaje de când nu mai este preşedinte. Sunt, însă, curios, dacă ar fi gândit şi acţionat la fel cum a făcut-o acum – în privinţa amestecului grosolan al ambasadorului Klemm în treburile politice româneşti, pe care îl sancţionează dur – şi dacă mai era preşedinte. Dacă-mi aduc bine aminte, la prima suspendare dăduse fuga la ambasadă să ceară, în lacrimi, ajutor din partea Marelui Licurici.