Iohaniada

Cu siguranţă, Klaus Iohannis va rămâne în istorie ca primul preşedinte care organizează şi se pune în fruntea unei manifestaţii de protest al cărei obiectiv este răsturnarea propriului guvern! Nu chiar „al său” - ceea ce constituie adevăratul motiv al demersului violent. Pentru că până acum nu a găsit alte metode, mai constituţionale, pentru a scăpa de el. Dar, vorba nemuritorului Gambetta, scopul scuză mijloacele.
După ce a ratat câteva alte tentative - la fel de prea puţin constituţionale - precum refuzul de a numi un premier, fără a da vreo explicaţie, şi după ce a dat buzna peste membrii guvernului în scop de a-i intimida şi de a retrage nişte ordonanţe nedate, a recurs la o măsură de forţă, familiară românilor. Mineriadele constituie modelul care l-a călăuzit în acţiunea temerară de duminică seara, când a îmbrăcat geaca roşie a revoltei şi s-a pus în capul coloanei de antigraţionişti călăuzindu-i spre obişnuita ţintă finală: sediul Guvernului!
Strategia prezidenţială s-a constituit în jurul unui cumul de evenimente: în 2014 a dublat incendiul de la COLECTIV  cu o primă ieşire în stradă. Atunci nu era vorba de vreo graţiere, ci de corupţia care tocmai ucisese. Ea ştie cum. Ghinionul victimelor a fost norocul său: câteva zile mai târziu, Ponta a demisionat şi a deschis calea visului prezidenţial: instalarea primului „său” guvern. Unul cam tehnocrat, dar cum altceva nu era pe piaţă, a fost bun şi acela. De ce nu ar fi valabil modelul şi acum? Incendiul e incendiu şi graţierea ucide şi ea când are ocazia.
Dărâmarea guvernului Grindeanu, ca să cadă Dragnea şi Tăriceanu, printr-o manifestare de protest pare să fie ultima soluţie, în condiţiile în care votul democratic nu e în stare să o ofere. Observatorii imparţiali îi reproşează lui Iohannis că nu a dus lucrurile până la capăt. Putea, de pildă, să ordone manifestanţilor să asedieze şi să ocupe sediul Guvernului (care, oricum, era gol la ora aceea), formând de urgenţă un guvern provizoriu de salvare naţională care să-l demită pe cel ordinar şi să anuleze dintr-o trasătură de condei odioasele ordonanţe. După care, aceeaşi structură revoluţionară putea să decreteze organizarea de alegeri anticipate scoţând în afara legii partidele vinovate de tulburări. Calea cea mai simplă, dealtfel, pentru preluarea puterii în condiţii de siguranţă maximă. Din sihăstria condiţiei sale de „fostă”, Alina Gorghiu cere interzicerea  prin lege a utilizării termenului de „mineriadă”. Nici nu ar mai fi nevoie, pentru că operaţiunea iniţiată şi derulată de preşedinte se înscrie în dicţionarul politic drept „IOHANIADĂ” - acţiunea unui preşedinte împotriva propriului guvern!
Cât despre antigraţiere, aceasta aproape că nu mai merită vreo atenţie. Oricum, de la bun început,  nu a fost decât un pretext, unul îmbrăţişat cu entuziasm de activişti şi de naivii cărora li s-au oferit explicaţii simpliste şi simplificatoare. Şi pe care preşedintele  va continua să-l călărească până la victoria finală. Mai dificilă de obţinut în condiţiile în care PSD şi ALDE au hotărât deja să nu recurgă la cartea contramanifestaţiilor şi la asedierea Palatului Cotroceni cu celebrul slogan din vremea lui Băsescu. Mai rămâne doar problema constituţionalităţii: are dreptul un preşedinte moderator să recurgă la astfel de metode? Legea fundamentală nu ne spune nimic despre asta, întrucât „părinţilor” săi nu le-a trecut prin cap că aşa ceva ar fi posibil. Nu i-a trecut nici lui Băsescu, ceea ce constituie un net avantaj pentru gândirea politică creativă a actualului şef al Opoziţiei.