Ioana D’Arc din Pleşcoi

Uneori mă întreb care ar fi fost parcursul social al Elenei Udrea dacă existenţa sa nu s-ar fi intersectat atât de radical cu aceea a lui Traian Băsescu? Mă îndoiesc că ar fi rămas în rolul de nevastă a unui magnat cu suficienţi bani ca să-i împlinească exigenţele vestimentare şi de confort. Pentru că Elena Udrea are personalitate şi ştie ce vrea. A ştiut întotdeauna. A vrut putere şi s-a scăldat în ea. Dar o putere duală, care să nu-i restrângă opţiunile de ordin personal pentru imaginea proprie.

Ar fi avut acces la acest nivel de putere fără Traian Băsescu? I-ar fi fost mai bine fără suportul de-a dreptul nesăbuit al acestuia? Nu ştiu să răspund. Ştiu însă că această susţinere a făcut din ea, la un moment dat, cea mai detestată persoană publică a momentului. Cu un coeficient aproape egal de cel al unei alte Elene, cu care o aseamănă doar dorinţa neînfrântă de a dispune de instrumentele dominaţia celor din jur. Acum, când suportul acesta a dispărut, când mentorul nu mai e în stare decât să-i salute „delicateţea”, lucrurile par să se schimbe. Înghesuită din toate părţile de resentimente, dorinţe de răzbunare, invidia celor care n-au avut parte de ceea ce are ea, găseşte resurse incredibile de a se bate cum nimeni altul, aflat într-o astfel de situaţie n-a mai făcut-o. La tribuna la care atâţia alţi bărbaţi prinşi cu mâţa-n sac n-au reuşit decât să se disculpe, să se milogească şi chiar să lăcrimeze, această femeie găseşte – în ciuda perspectivelor mai mult decât sumbre – resursele necesare pentru a se bate, pentru a rezista. Este un efort remarcabil, care dacă ar fi fost canalizat în alte direcţii i-ar fi adus rezultate notabile. Elena Udrea dovedeşte o tărie de caracter care ar fi putut face din ea un politician, o persoană publică cu adevărat remarcabilă, în alte circumstanţe.

În acelea în care în jurul său n-ar fi mişunat afacerişti veroşi, personaje puse pe căpătuială cu orice preţ, care i-au dat sentimentul că asta este lumea reală, în care trebuie să lupte ca să rămână la suprafaţă cu armele pe care le mânuiesc aceştia. Nu-mi permit să o judec înainte de a o face justiţia, dar am sentimentul că „dosarul Bute” reprezintă o situaţie în care Elena Udrea a dorit să facă performanţă, neluând în seamă metodele ilegale cu care erau obişnuiţi să lucreze oamenii săi. Nu tentaţia banală a unor şpăgi (oricum, nesemnificative) a făcut-o să recurgă la mecanismele incriminate, ci convingerea că altfel nu se poate.

Cu oricâtă suspiciune i-ai întâmpina „discursul” din parlament, în care se împletesc iscusit jumătăţi de adevăr şi jumătăţi de minciună, nu poţi să nu-i împărtăşeşti sentimentul că această veritabilă cruciadă lansată împotriva sa are în ea ceva nefiresc, aducând mai debragă cu o vendetă, decât cu o slujire a interesului public. Cele cinci cereri adresate Parlamentului vor rămâne, probabil, un reper de escaladare a prevederilor legale şi iarăşi nu poţi să nu te întrebi ce persoane a lezat prin acţiunile sale, mai degrabă decât ce legi a încălcat. Elena Udrea putea fi cercetată şi trimisă în judecată fără tot acest circ din care pare să reiasă doar preocuparea de a fi pusă în cătuşe ca un exemplu pentru care încalcă nu ştiu exact ce reguli nescrise şi nerecunoscute profanilor.