Învingerea fricii

Este greu de înțeles ce se întâmplă cu adevărat în aceste zile în Piața Universității și în alte locuri din țară. Suntem bombardați de comentariile feluriților specialiști din studiouri care analizează “frame cu frame” ce transmit camerele de reportaj ale televiziunilor de știri, de informații trunchiate sau de replici urzicate, dar aproape nici unul dintre cei implicați nu știe ce se întâmplă cu adevărat acolo, care este pulsul real al evenimentului, cine sunt cei care-i dau viață. Nu am știut nici eu, până duminică seara când mi-am luat inima în dinți și am pătruns în mijlocul mulțimii masate pe partea dinspre Teatrul Național al Pieței. Am simțit atunci suflul acela magic pe care l-am mai încercat doar în 21 decembrie 1989, în același loc și în 22 decembrie 1989, pe Magheru, în mijlocul șuvoiului de oameni care înfruntau țevile armelor îndreptate spre ei. Acolo și numai acolo poți înțelege cum oameni, altminteri așezați, pot să renunțe la comportamentul de fiecare zi și să intre în roluri pe care nu le-au visat vreodată. Dar, mai ales, am înțeles cum poate să dispară sentimentul de teamă și cum poți să te simți liber, manifestându-ți deschis, fără reticențe, opiniile. Am avut, în ultimii ani, sentimentul că frica, această stare ancestrală ce guvernează existența individului în confruntarea sa cu forțe pe care de cele mai multe ori nu le cuantifică și nu le înțelege, începe din nou să se instaleze în sufletele oamenilor. Teama aceea difuză că în fața unui aparat bine pus la punct nu ai nici o șansă și că trebuie să i te supui, chiar dacă acesta este în mod evident nedrept și abuziv. Nu vreau să spun că o comparație cu sistemul care a dus opresiunea până la cele mai înalte – și perfide – niveluri ar fi uzuală. Era însă tot mai evident faptul că la nivelul de sus al societății se produsese o coagulare de forțe și voințe care urmăreau, în primul rând, propria lor siguranță și bunăstare, în timp ce sacrificiile erau rezervate – ca întotdeauna – celor mulți și lipsiți de putere. Ceva, însă, a făcut ca acest echilibru să se strice. Câțiva dintre cei mulți au depășit bariera fricii și, dintr-o dată, s-au simțit liberi. Liberi să se opună, cu forțele de care dispun, unei asemenea discriminări. Protestele publice n-ar trebui judecate și analizate din perspectiva reprezentativității, a numărului. Desigur, din punct de vedere statistic protestatarii constituie o minoritate. Dar o minoritate pe care o cauționează, de data aceasta, majoritatea tăcută, care o susține și se regăsește în aceasta Piața Universității din 1990 a fost un fenomen invers. Atunci majoritatea tăcută a rejectat-o, neînțelegând-o și neacceptând-o. Nu s-a bucurat de un suport popular, probabil și din cauza politizării sale excesive. De data aceasta, fenomenul nu mai este politic. Este unul social și moral, care ține mai ales de demnitatea celor care nu mai vor să se lase manipulați și călcați în picioare. Aceste manifestații sunt crăpătura din angrenajul puterii care se va mări treptat până la ruperea mecanismului care a dat – democratic – posibilitatea unei minorități să prospere pe seama sărăciei generalizate. Așa ceva, după cum se vede, se poate întâmpla și într-o democrație, iar răsturnarea unui asemenea sistem este cât se poate de justificată dacă e operată cu mijloace democratice. P.S. Vorbeam de frică. I-am simțit “adierea” în jurul peniței. De mai multe ori în ultimii ani “persoane de bine” m-au sfătuit să fiu mai rezervat în comentariile mele, pentru că aș putea avea surprize. Neplăcute (câteva am și avut).