După o activitate laborioasă întinsă pe mai bine de un an, INS-ul a dat publicităţii rezultatele referendumului. Că acestea sunt primite cu reticenţă – e aproape firesc, după ce au fost puse în evidenţă numeroasele disfuncţionalităţi care au marcat parcursul inventarului naţional. Se va putea glosa preţ de cel puţin un an pe marginea semnificaţiilor datelor rezultate. Principalul parametru rămâne însă numărul de români care se mai află între graniţele ţării.

Scăderea continuă a populaţiei unor ţări – nu neapărat dintre cele mai dezvoltate – reprezintă o obsesie a guvernanţilor. Îngrijorat de acest fenomen, Ceauşescu a dat semnalul unei intervenţii brutale prin celebrul său decret din 1977, prin care a dorit să sporească natalitatea cu forţa, punând la bătaie un important capitol de sănătate publică. A reuşit, dar cu un preţ pe care-l plătim şi astăzi. De la vreo 17 milioane, atunci, am reuşit să numărăm vreo 22, în 1989. În 2012, recenzorii au mai găsit 20 de milioane şi au presupus că prin străinătate s-ar mai afla vreo 700.000.

Dacă ar fi o simplă chestiune colaterală am putea spune că nu e nici o catastrofă. Suntem mai puţini, dar – poate – mai buni. Iar cei împrăştiaţi prin Europa nu încetează a mai fi români.

Consecinţele scăderii populaţiei sunt însă mult mai complexe. Cei care n-au înţeles la timpul cuvenit pricep abia acum că dacă la referendumul pentru demiterea preşedintelui instituţiile statutului ar fi ştiut – şi putut – să ofere o cifră mai apropiată de realitate decât cea scoasă atunci din burtă, astăzi Traian Băsescu ar fi fost un civil oarecare (în cel mai fericit caz) şi n-ar fi clamat împotriva “furtului prin lege” (pe care guvernele sale l-au practicat cu succes), sau a “catastrofalei” constituţii pe care o pune la cale coaliţia “iresponsabilă”. Dacă s-ar fi cunoscut dimensiunea reală a populaţiei cu drept de vot n-am fi avut acum la plată 600 de parlamentari care taie frunză la câini. Şi aşa mai departe.

Problemele noastre, însă, de-abia de acum încep. Iar cea mai gravă ţine de relaţia noastră cu Uniunea Europeană. Nu doar că vom avea dreptul la mai puţini europarlamentari (ceea ce nu este vreo pagubă), dar vor trebui recalibrate – în jos – toate alocaţiile bugetare, inclusiv fondurile de coeziune. Vom primi mai puţini bani faţă de cei şi aşa insuficienţi în prezent. Vom avea mai puţini reprezentanţi în organismele comunitare. În perspectiva viitoarelor alegeri vor trebui recalibrate şi colegiile (dacă va rămâne uninominalul) sau vor trebui corelate proporţiile reprezentativităţii. S-ar putea chiar – şi asta ar fi culmea! – ca viitorul parlament să aibă chiar mai puţin decât cei 300 parlamentari după care plânge Băsescu. Şi aşa mai departe.

Cea mai periculoasă bombă care ticăie în dosarele recensământului rămâne însă golul de populaţie activă care în următorii ani va pune sub semnul întrebării supravieţuirea unei generaţii prea numeroase de pensionari. Dar asta nu va mai fi treaba actualei guvernări, aşa încât aceasta poate să-l analizeze cu relaxare…