Între probe şi impresii

Aproape fără precedent susţinerea populară de care se bucură acţiunile DNA. Este rezultatul unui profund sentiment de exasperare şi de revoltă în faţa amplorii şi neruşinării fenomenului corupţiei. Nici chiar atunci când excesele procurorilor sunt evidente nu se naşte acea formă de contestare specifică democraţiei, care implică în proporţii diferite segmentele pro şi contra.

În mod evident, Darius Vâlcov s-a bucurat de o bună apreciere din partea publicului, datorită punerii pentru prima dată în mişcare a unui mecanism economic şi financiar care nu mai mergea doar pe principiul taxării. 

Oamenii, în special cei de specialitate, au văzut în acţiunea lui semnul bun al unei evaluări curajoase a mecanismelor care pot echilibra cu adevărat piaţa şi pot genera progres. Cu toate acestea, nici o voce nu s-a făcut auzită în favoarea sa, mai ales despre ce au fost dezvăluite mecanismele primitive şi penibile ale recoltării şpăgii – noaptea, în cimitire.

Nici inculparea lui Băsescu în dosarul de şantaj nu a provocat reacţii de susţinere. Ba, mai mult, a fost întâmpinat de sloganuri care îi urau un viitor penitenciar reuşit. Deşi în cazul său nu e vorba de corupţie, omul de rând asimilează aroganţa şi obrăznicia cu comportamentul tipic al parveniţilor corupţi.

Ceea ce se întâmplă acum poate fi un moment fast în procesul de desprindere a societăţii româneşti de o ereditate reprobabilă – aceea a convieţurii paşnice cu corupţia şi ilegalitatea. Acest succes – dacă va fi vorba despre aşa ceva – va depinde în mare măsură de exercitarea cu adevărat democratică a prerogativelor instituţiilor de forţă. Dacă justiţia se va transforma într-un organism de validare a ceea ce-i livrează procurorii – a căror datorie este, într-adevăr, să dovedească vinovăţii, dar nu cu orice preţ – vom trece dintr-o fază a neintervenţiei, în aceea a exceselor şi a predominanţei unui sistem faţă de celălalt. Un precedent periculos din acest punct de vedere îl constituie atitudinea unor politicieni – între care şi preşedintele – de a-şi manifesta determinarea democratică cerând şi impunând parlamentului şi parlamentarilor să ia anumite decizii. Or, acest lucru nu se potriveşte nici cu Constituţia şi nici cu statul de drept. Parlamentarii nu sunt marionete făcute să răspundă unor comenzi. Ei au dreptul la a-şi exprima propriile opinii. Dacă dorim cu adevărat ca imunitatea să nu mai constituie o piedică în calea Justiţiei este foarte simplu: modificăm regulamentele care solicită acordul parlamentului. Dar, până atunci trebuie să funcţioneze conform Constituţiei.

În acelaşi sens, voi fi mai bucuros să aflu că un personaj acuzat de corupţie a fost exonerat de instanţe din lipsă de probe, decât ca acesta să fie condamnat în virtutea “convingerilor” procurorilor şi a “datoriei” magistraţilor de a eradica fenomenul. Atâta timp cât nu vom fi convinşi că investigatorii trebuie să fie profesionişti şi să recurgă la întreaga lor capacitate de a clarifica lucrurile (nu doar pe baza interceptărilor şi delaţiunilor), ne vom întoarce la faza diktatului totalitar, în care individul era dinainte condamnat.

Principiul justiţiei comuniste era: “decât să scape un vinovat, mai bine sunt băgaţi la puşcărie zece nevinovaţi”. Adevărata democraţie şi adevăratul stat de drept implică inversarea raportului.