Interesul României

După ce proaspăt realesul premier maghiar, Viktor Orban a redeschis subiectul, ne-am trezit şi noi. Orban a cerut „autorităţilor” de la Kiev să fie respectate drepturile minorităţii maghiare din Ucraina, acordându-li-se autonomia. Tema a fost reluată în monologul preşedintelui Băsescu – mai nuanţat – de după întâlnirea cu Ponta, după luni întregi de tăcere, sau de reacţii firave la primele măsuri ale forţelor „pro-europene” de pe Maidan, de a se interzice publicaţiile şi comunicaţiile în alte limbi decât ucraineana şi rusa.

Din acest punct de vedere – şi nu numai – emanaţii din capitala ucraineană nu se deosebesc cu nimic de predecesorii lor. După cum nu se deosebesc nici de „marele frate”, din a cărui „coastă” s-au născut ca naţiune pentru prima dată independentă în istoria sa. Toate evoluţiile de după căderea comunismului dovedesc un singur lucru: că o ţară mare, precum Rusia, îşi conservă gena hegemonică, indiferent de sistem. Între Rusia comunistă şi cea capitalistă există doar deosebiri de nuanţă. Politica de mare putere, obişnuită să acţioneze în forţă pentru atingerea obiectivelor sale geostrategice, rămâne aceeaşi. Ucraina a moştenit gena, iar de-a lungul noii sale existenţe a acţionat ca atare. Vreme de 20 de ani nu am putut găsi un limbaj comun cu guvernanţii de la Kiev, fie că aceştia s-au declarat proeuropeni sau pro-ruşi. Şi problema platoului continental, şi cea a canalului Bâstroe, au fost tratate în forţă şi a fost nevoie de intervenţia instanţelor internaţionale pentru a se restabili o ordine de drept. Pentru România, înlocuirea graniţei cu Rusia de cea cu Ucraina nu a însemnat nimic. Politica a rămas aceeaşi – cea a unei naţiuni de 50 de milioane de locuitori faţă de una cu 20 de milioane. În ciuda unor intenţii, relaţiile bilaterale au rămas reci şi sub Iuşcenko, şi sub Ianukovici, iar sub liderii provizorii nu s-a îmbunătăţit cu nimic, în ciuda susţinerii pe care am manifestat-o constant, chiar dacă ştim că poziţia noastră se subsumează până la urmă poziţiei comune a celor două entităţi supranaţionale din care facem parte.

Am sentimentul că această susţinere a integrităţii teritoriale a Ucrainei, chiar dacă este parte a unor instituţii de drept internaţionale, nu va rezista presiunilor unei realităţi în continuă schimbare. Ucraina ca entitate nu va rezista federalizării, cum n-au rezistat nici Cehoslovacia şi nici Iugoslavia, odată procesul declanşat. Faptul că ministrul rus de Externe, Ivanov, „prevedea” încă de prin 2006 că Ucraina va păşi pe drumul federalizării nu trădează doar un proiect pe termen lung al Moskovei, ci sesizarea unei vulneralităţi căreia evoluţiile ulterioare i-au trasat acest destin. Unul implacabil – dacă ţinem cont de faptul că atât America, cât şi Europa, par deja să fi acceptat această soartă, pe care acum încearcă doar să o limiteze ca efecte asupra propriilor lor proiecte.

Preocuparea noastră, în materie de politică externă, n-ar trebui să fie nici pe departe condamnarea Rusiei – care oricum nu ţine cont de opinia noastră – ci asigurarea că în configuraţia viitoare Ucraina, cea de după „pactul” dintre cele două super-puteri, interesele noastre legitime şi cele ale comunităţii româneşti vor fi protejate şi asigurate. De mai mult nici nu e nevoie...