Instinctul de conservare și demnitatea

Vechile, ancestralele instincte de conservare funcționează implacabil și într-o vreme în care libertatea cuvântului și a presei propulsează spre conștiința publică o mulțime de bazaconii lipsite de semnificație și prea puține adevăruri. O știre din ultimele săptămâni din actualitatea internațională la care ne racordăm strâns prin istorie și geografie, a trecut aproape neobservată în presa românească cu tiraje, audiențe și pretenții. A părut să o sesizeze și a avut îndrăzneală să o pună în valoare o publicație cu mai puțini cititori decât altele, dar cu incomparabil mai mult bun simț și profesionalism. Ea a apărut sub forma unei coperte care îl înfățișează pe premierul iugoslav Vojislav Kostunica, iar declarația care însoțește fotografia este următoarea: „Țara noastră nu poate fi membră a unei Alianțe care, mai întâi a bombardat-o, apoi a trimis trupe în Kosovo (…) apoi a recunoscut independența proclamamtă unilateral a unui teritoriu care face parte din Serbia”. O spune un om care nu poate fi acuzat nici de naționalism extremist și nici de nostalgii față de regimul lui Miloșevici, al cărui adversar hotărât a și fost. O spune însă un om pentru care demnitatea națională este mai presus de orice calcul politicianist și pentru care niciun alt interes nu este mai mare decât de a putea să-ți privești în față concetățenii fără să te rușinezi de gesturile și afirmațiile tale. Episodul iugoslav de la finele secolului trecut rămâne o pată rușinoasă pe obrazul unei organizații care n-a înce-tat să proclame respectul pentru demnitate și libertate. Ceea ce au comis însă marile puteri atunci - și mâna liberă pe care au dat-o organizațiilor militare - este cea mai flagrantă abatere de la normele dreptului internațional. A fost o abdicare care, forțând puțin lucrurile, poate fi comparată, în oglindă, cu modul în care aceleași mari puteri au acceptat și asistat la ocuparea Cehoslovaciei în ajunul celui de-al doilea Război Mondial. Dar nu asta mi se pare important în chestiunea în cauză. Ci modul în care premierul acestei țări și, în general clasa politică, nu adoptă cunoscuta strategie de pe meleagurile noastre a „revoltei în genunchi” sau a „batistei pe țambal”. Nu poți, fără ca istoria să te plaseze în zona lipsei de demnitate, să lingi bocancul care te-a izbit în față, plin de recunoștință față de bunele intenții din spatele gestului. Din păcate pentru noi și pentru istoria noastră comună, la vremea respectivă ne-am făcut părtașii acestei nedreptăți, prin politicienii aflați atunci la putere, care au considerat bombardarea și agresarea unei țări independente ca un „lucru nece-sar” - dacă îmi aduc bine aminte. Iar dacă acum declarația lui Kostunica nu și-a găsit ecoul în presa românească decât în săptămânalul „Balcanii și Europa”, acest lucru spune, din păcate, multe despre curajul și demnitatea breslei gazetărești în general. O singură licărire de speranță: între gesturile și declarațiile aiuritoare ale președintelui Băsescu pe teme internaționale, și-a făcut loc și una de bun simț. El a afirmat (cu toate riscurile, din partea „licuricilor”) că România nu va accepta secesiunea kosovară. Gestul contează!