Inerția electorală

Este incredibil cu câtă ușurință se iau, aproape în permanență, decizii cu consecințe dintre cele mai ample. Dacă e să luăm doar sistemul de vot, avem o imagine sugestivă a hei-rupismului parlamentar. Este a doua situație în care se schimbă un sistem prost cu altul și mai prost. Votul uninominal, de care a făcut atâta caz Băsescu, s-a dovedit – în forma în care a fost aplicat – o aiureală totală care a dus în parlament candidați fără nici o șansă, clasați pe locul 2 și 3, și a lăsat pe dinafară câștigătorii. Noua schimbare a avenit însă la locale, nu la parlamentare (unde se înregistraseră hibele), și se dovedește deja total nepotrivită. Se poate estima deja faptul că alegerile dintr-un singur tur îi avantajează pe candidații aflați în funcții, oferindu-le un bonus, de multe ori nemeritat. Să luăm cazul Capitalei. Aici, cu vreo două luni înainte de alegeri, se estima că șansele unor schimbări sunt minime. Toți cei șase primari păreau bătuți în cuie – unii pe drept, alții pe nedrept. Dacă nimeni, sau aproape nimeni nu contesta victoria lui Chliman sau Onțanu, primarii cu probleme păreau la fel de invulnerabili. Ca Negoiță, de pildă, cel de la PDL, care-și făcuse o aură de om gospodar dedicat comunității. Și poate că soarta lui Liviu Negoiță n-ar fi fost afectată de prezența (cu schepsis) printre contracandidați a celuilalt, Robert, de la USL. Odată cu încingerea campaniei au început însă să iasă la iveală felurite maliversațiuni care luau sclipiciul de pe figura lui “Livache”: afaceri ale primăriei în care sunt implicați rude și prieteni, costuri disproporționate ale unor servicii publice și, poate nu în ultimul rând, suspectă și constantă îmbogățire personală a primarului. Toate astea fac ca, cu mai puțin de 48 de ore înainte de scrutin, balanța sectorului 3 să ezite între cei doi Negoiță. O îmbogățire spectaculoasă a cunoscut și Neculai Onțanu, de la Sectorul 2. Numai că acesta a reușit să fie mai populist decât Negoiță și insistența cu care-și face campania, de aproape doi ani, în uniformă sau în civil, înlătură pericolul unei surprize. Un caz aparte este cel al primarului de la 6: aproape repudiat de propriul său partid, prin iarnă, Poteraș a revenit cu o suită de inaugurări spectaculoase al căror rol este să facă uitate, printre locuitorii sectorului, învârtelile sale din ultimii opt ani și modul în care a sfidat opinia publică. Campionul absolut al populismului municipal rămâne însă pitorescul Piedone, care-și datorează cariera spectaculoaselor sale incursiuni prin piețe pe când era doar inspector la primărie. Cetățenii alegători din Sectorul 4 n-au reținut nimic din bâlbâielile sale pre-electorale, când a trecut dintr-o barcă politică în alta cu o nonșalanță remarcabilă, creditându-l în continuare cu cele mai mari șanse de a fi reales. Ultimul – dar nu cel din urmă – amorezul întârziat Vanghelie, a lăsat deoparte visele de mărire, ajungând la înțelepciunea de a considera vrabia din mână mai sigură decât cioara de pe gardul primăriei Capitalei. Mai mult ca la oricare dintre colegii săi, la el pare să funcționeze inerția electorală, chiar dacă s-a trezit mai târziu din reveriile-i amoroase. Ce primari vor avea, de luni, sectoarele Capitalei? Îmi permit un pronostic: cel puțin patru vor fi aceiași.