Încrederea în Mihail Nikolaevici…

„Din păcate, ne-am pierdut încrederea în Mihail Nikolaevici” - a spus, într-una dintre conferințele sale de presă, ministrul de externe, Serghei Lavrov. N-a spus „dl. Saakașvili”, ci „Mihail Nikolaevici”, ceea ce – pentru cine înțelege – trebuie să însemne că liderul de la Tbilisi este „unul de-ai noștri”. - Nu Mike, cu toată propensiunea sa pro-occidentală, ci „Mișa”. Crescut, educat, format de noi, aici în această parte a lumii. Din păcate, spunea Lavrov, „ne-am pierdut încrederea în el”. Deci, semnăm încetarea focului, dar asta nu înseamnă că îl mai considerăm un partener serios al nostru și dacă va fi de tratat și de negociat ceva, nu cu el o vom face. Adevărul este că Lavrov are dreptate. Saakașvili și-a dat, spectaculos, cu dreptul în stângul, declanșând acea nefericită campanie militară în Osetia de Sud. Nu-mi dau seama ce-a fost în capul lui. E drept, Gruzia a cheltuit enorm pe echipamente militare, dar asta nu-i face mica și dezorientată sa armată mai performantă. Ce-a putut să spere? Că rușii, buimăciți de lovitură, vor accepta situația ca pe un fapt împlinit? Că se vor jena să reacționeze, într-o sfântă zi de olimpiadă? Sfântă mare naivitate: reflexele imperiului sunt încă vii. Iar o Uniune Europeană, beată de propria sa concepție, le-a oferit pe tavă pretextul: la fel ca și în Kosovo, osetienii aveau nevoie de ajutor, împotriva terorii georgiene. Și a purificării etnice (ce găselniță formidabilă, oricând valabilă). Așa că a fost aproape o joacă pentru Armata, fostă, Roșie să-i azvârle afară pe gruzinii și să pună cap compas spre Tbilisi. Iar forțosul Saakașvili (toată lumea era cu el, și America, și NATO, si UE) să realizeze în ce pericol se află și să strige: „Săriți! Luați-l d pe mine că-l omor!” Curajul însă nu l-a părăsit și, fără ca rușii să aibă habar, el semnase deja acordul de încetare a focului. Lansând cu promptitudine semnalele care au inflamat o presă internațională orbită de faima trecută a imperiului sovietic. Cine și-a închipuit că Medvedev și-a dorit să ocupe Gruzia și să reînvie sindromul Afganistanului, s-a înșelat. Rușii nu mai au nevoie de așa ceva. Au astăzi alte arme și alte argumente: diviziile de conducte de gaz străpung orice apărare! Din această aventură, Mihail Nikolaevici pierde pe toate planurile. În primul rând, NATO devine un vis prea îndepărtat. În al doilea, atu-ul pe care conta se evaporează prin soluția pașnică: confruntat cu efectele corupției generalizate, ale politicii sale aventurate, nu avea decât o soluție: un război pe seama căruia să fie aruncate toate belelele. O patrie în pericol elimină toate suspiciunile și justifică orice măsuri arbitrare. Din păcate pentru el și din fericire pentru bunul simț comun, nici măcar combatanții de pe frontul Olimpiadei nu s-au lăsat derutați: întâmplarea care a pus față în față echipe rusești și gruzine a arătat că acestea au putut să respecte pe deplin spiritul olimpic.