„Închisorile CIA” şi Big Brother

Nu mai suflă nimeni vreun cuvinţel despre “închisorile CIA”. Să fie de vină doar atentatul de la Paris?

Nu este de vină. Este doar declanşatorul unei alerte majore faţă de un fenomen care poate scăpa oricând de sub control. O Europă permisivă şi tolerantă, se trezeşte astăzi că vălul islamic acoperă deja o mare parte din teritoriile şi modul său de viaţă. Oraşe ca Marsilia sau chiar Parisul au devenit veritabile “state islamice în stat”. Valul de refugiaţi de prin ţările arabe de la Mediterana loveşte cu forţa unui tsunami care nu mai poate fi stăpânit. 

Iar ţări reale sau artificiale, precum Bosnia şi Kossovo, devin pe zi ce trece centre de forţă ale islamismului, împlântate în inima unei Europe care nu găseşte remediile necesare stăpânirii fenomenului. Iluzia asimilării a dispărut chiar şi în ţări care o experimentaseră de zeci de ani – precum Germania, care coabitează dificil cu o Turcie interioară. Marea problemă pe care o crează afluxul de nestăpânit de membri ai cultului islamic o constituie faptul că în timp ce ţările gazdă, sub presiunea ideii de corectitudine mai mult sau mai puţin politică le crează condiţii de practicare liberă a credinţei, intruşii nu găsesc de cuviinţă că ar trebui să fie călăuzite de aceeaşi toleranţă. Pentru că religia lor a intrat pe mâinile celei mai intolerante categorii de practicanţi. Curentele fundamentaliste şi organizaţiile teroriste sunt creaţia acestora. De nu puţini ani, comunităţile religioase din Europa sunt pepiniere şi centre de pregătire şi recrutare pentru jihadiştii din întregul Orient, lucru pe care liderii politici refuză să îl vadă de dragul suportului electoral al acestor categorii.

America s-a lovit cu maximă violenţă de acest fenomen şi ororile atacurilor din “11 septembrie” au determinat o circumspecţie sporită şi măsuri drastice, după ce au realizat că ţara lor a fost cea care le-a pus pe tavă atacatorilor condiţiile de a se pregăti şi de a ataca. Măsurile extreme luate împotriva activiştilor fundamentalişti i-au şocat pe europenii care nu se confruntaseră încă cu aşa ceva. De aici şi agitaţia legată de “închisorile CIA” din străinătate, al căror rost n-au părut să-l înţeleagă. Blocaţi de propriile legi, americanii au fost nevoiţi să recurgă la această practică, iar faptul că unele astfel de centre de detenţie s-au aflat prin ţări europene nu înseamnă că acestea au mandatat pe cineva expres. Au fost – practic – doar nişte servicii oferite unui aliat, atâta timp cât ţările respective n-au contribuit cu nimic la metodele de interogare. Iar dacă aşa ceva s-a întâmplat şi la noi, nu văd nici un motiv pentru a ne simţi vinovaţi faţă de agitaţia stârnită de activiştii comunitari ai unor drepturi ale omului care merg dincolo de limita morală admisă.

În fond, ceea ce s-a întâmplat la Paris este rezultatul nemijlocit al acestei “relaxări” europene, care a tolerat activităţile dubioase ale islamiştilor şi n-a făcut nimic pentru a bloca circuitul de voluntari pentru “statul islamic” care se antrenau acolo pentru viitoarele acţiuni. Deşi suspectaţi şi urmăriţi, fraţii criminali au beneficiat de clemenţa justiţiei şi de înţelegerea autorităţilor, ale căror consecinţe s-au putut vedea în sângele împrăştiat în jurul morţilor din redacţia “Charlie Hebdo”…

Sub impactul acestor evenimente, autorităţile din mai multe ţări au început să se agite şi în privinţa Legii Big Brother, respinsă din considerente morale şi constituţionale. Nu şi… religioase!