„În trup mândră şi grăsuţă şi cu şele rotunduţă”

Când vine vorba de frumuseţea fizică gusturile nu se discută. Dragostea se înfiripă atunci când te aştepţi mai puţin şi nu ţine cont de nimeni şi nimic. Femeile au fost întotdeauna cele care au dictat cât de repede avansează o relaţie, de la o simplă ţinere de mână, până la un amor pasional.
De-a lungul timpului, gusturile bărbaţilor în materie de femei s-au schimbat, odată cu dezvoltarea societăţilor. În prezent sunt preferate femeile slabe, înalte, cu un aspect senzual plin de şic. Însă, lucrurile nu au stat tot timpul aşa, iar în secolul al XIX-lea erau preferate femeile mai plinuţe şi voluptoase.
Cum trebuia să arate femeia ideală pentru bărbaţi în secolul al XIX-lea? Pe atunci, viaţa ţăranilor români se desfăşura, în principal, după scrierile creştine. Dragostea fizică era văzută ca un păcat, însă, cu toate acestea, era acceptată. „De exemplu, în Transilvania, în acea perioadă viaţa socială şi personală era dictată de religie care hotăra ce este moral şi ce nu. Dragostea fizică, deşi era privită ca un păcat, era acceptată, iar atât bărbaţii cât şi femeile erau mânaţi de dorinţa relaţiilor intime şi în anumite cazuri, îndemnaţi chiar să-şi înşele partenerii. Dragostea porneşte de la privire, aşa că primul element pe care ni-l oferă un decupaj folcloric este cel al idealului fizic al feminităţii. Într-o piesă culeasă şi publicată la 1768, de pildă, iubita e «frumoasă şi lată-n şele» sau «în trup mândră şi grăsuţă şi cu şele rotunduţă», a afirmat profesorul Sorin Mitu de la Facultatea de Istorie şi Filosofie din Cluj-Napoca.
Aşadar, femeia ideală nu trebuia să fie slabă, ci mai plinuţă şi voluptoasă. Sânii erau foarte importanţi şi reprezentau un aspect important, fiindcă aceştia declanşau emoţia erotică a bărbatului din mediul rural. Cu toate acestea, gusturile difereau şi atunci, iar unii masculi preferau femeile mai slăbuţe, mai minione.
„Trebuie precizat că şi unii şi alţii opteau pentru femeile cu pielea albă, un lucru destul de rar având în vedere că acestea erau bronzate, fiindcă erau arse de soare atunci când munceau la câmp. Gura trebuia să fie mică, cu buze subţiri. Dar senzaţia pe care o transmite portretul folcloric, în pofida câtorva tuşe carnale, nu este preponderent tactilă, ci vizuală. Atenţia se concentrează în schimb asupra feţei, într-o erotică a privirii unde ochii condensează întregul farmec feminin. De obicei, gura nu e senzuală, ci e mică şi desenată în linii delicate, cu buze subţirele. Obrajii trebuie să fie întotdeauna îmbujoraţi în contrast, semnificând emoţia întâlnirii şi candoarea şi puritatea”, mai spune Sorin Mitu.
Femeile au reprezentat întotdeauna sarea şi piperul din viaţa unui bărbat. Pentru dragostea acestora au fost începute războaie şi au căzut imperii.