În Norvegia legea-i lege! Nu ca la noi...

„Bătaia e ruptă din rai” – spune un dicton autohton, dintre cele care au călăuzit, de secole, eforturile educative ale părinţilor. Cu rezultate nu dintre cele mai rele şi în funcţie de epoca şi de evoluţiile intelectuale. Principiul ăsta nu a fost unul exclusiv românesc, lucrurile au stat aşa cam peste tot în societăţile care astăzi proclamă egalitatea în drepturi a părinţilor şi copiilor.
Dacă o acţiune ca cea căreia i-a căzut victimă familia Bodnariu se întâmpla în România, aş fi putut să bag mâna în foc că un Barnevernet autohton urmărea planuri foarte concrete: plasarea copiilor în familii adoptive, dispuse să plătească pentru asta pe sub masă, cu atât mai mult pentru nişte progenituri cu „feţe palide” şi părul blond. Nu bag mâna în foc că aşa ceva se întâmplă în Norvegia, deşi nu este cu totul exclus (mă intrigă graba cu care instituţia încearcă deja să-i plaseze pe cei cinci copii Bodnariu). Revolta şi disperarea părinţilor este, cred, autentică şi de înţeles. Ei împărtăşesc experienţa prin care au trecut şi alte familii de români, aflate în situaţii similare: acuzate de rele tratamente aplicate minorilor în urma unor „interviuri” luate copiilor de către profesori. Pentru noi este cu totul de neînţeles „operativitatea” de care dă dovadă instituţia autonomă de protecţia minorilor – Barnevernet. Aceasta nu este controlată nici politic, nici administrativ. Are puteri depline, conferite în urma concluziilor trase de pe urma unor experienţe dureroase. Ceea ce cu câţiva zeci de ani în urmă se întâmpla, în special în comunităţile izolate, a generat o reacţie drastică, inclusiv în plan legislativ. Norvegia are acum cea mai liberală legislaţie referitoare la drepturile copilului care, adeseori, le exced pe cele ale părinţilor. Acest lucru se întâmplă în condiţiile în care statul poate să asigure la nivel corespunzător nevoile minorilor, fie în instituţii de specialitate, fie în familii adoptive.
În acest context, sancţiunile fizice nu sunt acceptate, indiferent de intensitatea lor. Trasul de urechi sau „pălmuţa la fund” practicată de părinţii Bodnariu sunt de neconceput. Cred că acest lucru ar fi trebuit asumat din capul locului de către familia care a emigrat în Norvegia din proprie voinţă, în căutarea unui trai mai bun. Cred, de asemenea, că ei s-au expus voluntar acestui risc atunci când nu au ţinut cont de precedentele altor familii care au trecut prin această experienţă. Revolta lor – de înţeles pe plan uman – este inutilă pe plan legal. Într-o democraţie de calibrul celei norvegiene nu se practică jumătăţi de măsură sau aproximaţii. Nu poţi să le spui celor de la Barnevernet că nişte „pălmuţe la fund” sunt inofensive, atâta timp cât ei le tratează ca inadmisibile. Dincolo de aspectul privat al problemei se ridică cel care ţine de respectarea regulilor: dacă vrei să ai libertatea de a-ţi bate copiii, rămâi în România, unde rişti prea puţin să fii sancţionat. Dacă vrei în Norvegia, respecţi regulile lor. Nu se pot face concesii care să ţină de tradiţiile locului din care vii.
Practic, protestele care au loc cer guvernului norvegian să-şi încalce propriile reguli, propriile legi. Ceea ce este puţin probabil să se întâmple, chiar dacă acestea apar restului lumii ca abuzive şi nedrepte. Nici măcar ideea de a recupera copiii pentru a reveni cu ei în ţară nu este mai productivă, odată ce fapta s-a produs sub jurisdicţia norvegiană. Cel mult, cei aflaţi în conjuncturi similare pot lua aminte pentru a evita experienţele dureroase de acest fel. Cel mai simplu – rămânând acasă...