ILIESCU 85

În martie 1990, pe când era preşedinte al FSN şi lider necontestat al mişcării care dusese la răsturnarea dictaturii, Ion Iliescu împlinea 60 de ani. La vârsta la care alţii îşi cam încheie socotelile cu viaţa publică, Iliescu îşi redescoperea cea de-a doua tinereţe politică. Era unul dintre cei care ajunseseră pe cele mai înalte poziţii ale structurilor de putere comuniste – secretar al CC al PCR, după ce fusese ministru şi prim-secretar la două judeţe. Avea botezul puterii de o anumită factură şi nu se lăsase îmbătat de aceasta. Ba, dimpotrivă, date personale care nu se potriveau cu portretul-robot al activistului de profesie îl transformaaseră într-un disident –  acea disidenţă de la etapa în care nu mai era nevoie ca cei care se abăteau de la linia partidului să fie împuşcaţi sau întemniţaţi. Era suficientă un soi de „moarte civilă”, vinovaţii fiind trecuţi pe linia a doua sau a treia şi oferindu-li-se responsabilităţi neutre pentru a putea fi ţinuţi mai uşor sub control. Iliescu a parcurs şi el treptele acestei stări, trecând pe la Consiliul Naţional al Apelor (funcţie destul de importantă, având în vedere proiectele megalomane din domeniu) şi poposind în ultimă instanţă la Editura Tehnică. Unde şi-a putut completa în linişte deficitul de lecturi până când zbuciumul istoric l-a proiectat în prim-planul evenimentelor. Apariţia sa ca lider revoluţionar era una aşteptată. Se vorbise mult despre el în ultima vreme, cu speranţa unei perestroici româneşti în care fostul coleg de facultate al lui Gorbaciov (o legendă...), să devină succesorul cu faţă umană al dictatorului. Aşa se şi explică acceptarea sa instantanee, care venea în întâmpinarea necesităţii de a pune acea amplă mişcare populară pe un făgaş de ordine, anulând anarhismul unor manifestări extremiste. La momentul Revoluţiei erau puţini cei care îndrăzneau să spere că odată cu Ceauşescu se va termina şi comunismul. Nădejedea stătea, cum spuneam, într-un soi de regim în care „nobilele idealuri” să nu fie întinate de propensiunile totalitare.

Atunci, în acele momente de maxim dezechilibru, Ion Iliescu a fost la înălţimea aşteptărilor. Românii au văzut în el bărbatul de stat cu experienţă şi măsură, capabil să ţină în mână tendinţele centrifuge şi să asigure liniştea – acea linişte devenită obsesie naţională. „Orele astrale” ale lui Ion Iliescu au fost reprezentate de prestaţia sa în CPUN – acel parlament de urgenţă în care actorii pătrunseseră pe principiile cuceririi vestului sălbatic: prin forţă şi iuţeală. În tot acel haos care ţinea trează o naţiune, noapte după noapte, Iliescu era unicul reper de normalitate, măsură şi tact, cel care putea să pună lucrurile într-o ordine suportabilă. Acesta – şi nu altele – a fost motivul principal pentru care a fost ales preşedinte cu cea mai mare majoritate în istoria scrutinurilor de gen şi pentru care a dominat, vreme de zece ani şi trei mandate, clasa politică românească.

Desigur, Ion Iliescu nu a fost omul perfect (un singur preşedinte dintre cei trei de până acum s-a autocaracterizat ca atare...), a făcut o sumedenie de erori, determinate de propriile sale limite sau de complicatul context politic şi social. I se pot reproşa multe – unii o fac şi acum, ca şi când România ar fi stat pe loc în aceşti 25 de ani – după cum merită recunoştinţa noastră pentru că, datorită calităţilor sale umane şi intelectuale, ţara n-a trecut prin experimentele tragice pe care le-au parcurs unii dintre vecinii noştri, în locul cărora fusesem deja programaţi. Dar, cu siguranţă că cel mai sigur şi mai exact bilanţ al prestaţiei sale de prim om în stat va fi făcută peste un număr de ani, când se vor stinge patimile şi subiectivismul care acţionează asupra celor care se mai află încă în scenă.

La 85 de ani, Ion Iliescu pare a fi încă la un moment de vârf al lucidităţii şi inteligenţei sale politice, continuînd să exercite o influenţă asupra urmaşilor săi politici, din statura de fondator al celei mai importante formaţiuni postrevoluţionare.