Ilegalităţi, plânsete şi ameninţări la DGASPC Braşov

Ai zice că Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) este locul în care orice copil care a fost crunt lovit de soartă poate bate la uşă şi găsi ajutorul de care are nevoie până devine adult. Din păcate, aşa ceva nu este nici pe departe adevărat. Sistemul a ajuns atât de ticăloşit încât nu contează interesul copiilor, ci doar actele cu care să fie acoperiţi cei care îşi câştigă existenţa din gestionarea copiilor ajunşi în custodia statului. Sunt, însă, cazuri când nici măcar actele nu contează, ci doar interesul meschin al celor pe care noi îi plătim să îi crească pe micuţii rămaşi fără părinţi. Am trăit pe propria piele o poveste pe care cu greu aş fi crezut-o altfel. Am luat în învoire, în repetate rânduri, doi copii de la o fundaţie din apropierea Braşovului. În martie am depus cerere pentru ca micuţii să ne fie daţi în plasament, deoarece nu sunt adoptabili, deşi au fost abandonaţi de părinţi în urmă cu 5 ani. Chiar înainte de sfârşitul şcolii, când urma ca fraţii să vină în vacanţă la noi, am fost la Mânăstirea Sfântul Gheorghe din Buneşti, unde avem o relaţie de prietenie cu măicuţele de acolo. Maicile ne-au relatat despre cazul unei fetiţe de un an şi jumătate din Fişer, ai cărei părinţi vin foarte des la mânăstire şi care ar avea nevoie de îngrijire pentru o perioadă, deoarece mama urma să meargă la spital. Familia este una mixtă, tatăl fiind rom, iar mama româncă, iar copiii sunt cu toţii frumoşi şi cu pielea albă. „Dacă aţi putea să o îngrijiţi o lună, vi s-ar deschide porţile raiului, pentru că e un copil aflat în mare nevoie şi acum mama ei trebuie să meargă la spital”, ne-a spus chiar maica stareţă. Am vorbit cu părinţii şi au fost de acord să o trimită la noi acasă până când va naşte mama, care urma să aducă pe lume al cincilea copil al familiei. După trei săptămâni, fetiţa de 7 ani a familiei a întârziat la un băiat acasă şi tatăl s-a supărat foarte tare, deoarece aceasta mai fusese victima unei tentative de viol şi agresorul era condamnat definitiv şi acum executa pedeapsa cu închisoarea. Tatăl s-a certat cu părinţii băiatului cu care a fost fetiţa şi a admonestat-o cu o palmă. Cum fata avea o sensibilitate la nas, i-a dat sângele, iar mama băiatului cu care a fost fetiţa atât a aşteptat şi a chemat asistentul social din Rupea. Femeia i-a spus că bărbatul şi-a bătut copila, iar fetiţa a fost dusă la spital, deşi a plâns şi a spus că nu vrea să plece nicăieri. De la spital a ajuns într-un centru al DGASPC. Mama s-a întors din spital şi noi am dus-o pe micuţă acasă.

Plan diabolic?
De ceva vreme aţi putut citi în „Bună Ziua, Braşov” despre mai multe cazuri în care era implicată şi Direcţia, multe dintre articole nefiind foarte comode pentru conducerea instituţiei. Din acest motiv, nu este exclusă posibilitatea ca, pentru a scăpa de un jurnalist incomod, directorul adjunct, Dana Luca, împreună cu şefa serviciului de plasamente, Alina Tudorica, să fi pus la cale un plan. Mai întâi, Alina Tudorica ne-a chemat la sediul instituţiei şi ne-a propus, prin intermediul unui angajat, să luăm în plasament unul sau doi din copiii familiei. I-am spus celui cu care am stat de vorbă că avem deja doi copii în învoire şi vrem să îi adoptăm, motiv pentru care ne-ar fi greu să luăm doi dintre copiii lui Adrian şi ai Irinei în plasament, dar că vom încerca să luăm unul, să ajutăm familia. Omul a zis că va face toate demersurile să ajungă fetiţa la noi cât mai rapid şi ca în acea după-amiază ne va vizita comisia să vadă condiţiile în care locuim. După-amiaza a venit telefonul de la DGASPC, însă nu pentru programarea vizitei, ci pentru o nouă invitaţie la sediu. Am mers a doua zi, când ne-am întâlnit cu Alina Tudorica şi Claudia Apopei. Cele două – de fapt, mai mult Alina Tudorica – ne-au invocat zeci de motive pentru care copiii nu pot fi despărţiţi şi nu ne pot da în plasament unul singur, ci pe toţi patru sau măcar doi. Noi le-am repetat că familia are o casă în care va putea locui în curând şi ar fi cel mai bine că toţi copiii să rămână lângă părinţi. Ni s-a spus că nu au condiţii şi nu ştiu să să îngrijească şi că intenţionează să le ia copiii şi să îi dea în plasament sau să-i ducă în centre. În cele din urmă, după îndelungi negocieri, am căzut de acord că vom lua doi dintre copii, pe fetiţa de un an şi jumătate şi încă un băieţel, cu un an mai mare.
Atât a aşteptat Alina Tudorica! În aceeaşi zi, DGASPC ne-a trimis un răspuns (în data de 10 iulie) la cererea depusă în 27 martie, adică după 105 zile. Acesta, semnat de şefa Serviciului Management de Caz Rezidenţial, Gabriela Moraru şi de directorul general, Gheorghe Durna, suna astfel: „Referitor la adresa dumneavoastră înregistrată la DGASPC Braşov cu nr. 22408/27.04.2018 (n.r., deşi cererea era depusă din martie, a fost înregistrată abia după o lună) privind plasamentul fraţilor R.V. şi R.V. E. vă transmitem faptul că specialiştii din cadrul Serviciului Management de Caz Alternative Familiale au considerat, în urma raportului de interviu şi a evaluării psiho-sociale că nu îndepliniţi criteriile necesare pentru creşterea şi îngrijirea fraţilor R. Prin urmare nu se poate institui măsura de protecţia specială – plasament pentru fraţii R”.
Ca să fie acoperită în cazul în care vom afla despre decizie şi nu îi vom deranja cu nimic, Alina Tudorica ne-a spus că a decis să nu mai facem plasamentul copiilor pentru o lună sau două, cât durează până se vor finaliza demersurile pentru ca micuţii să devină adoptabili, ci să trecem direct la adopţia lor, atunci când instanţa va decide că pot fi înfiaţi.
Numai că maicile de la mânăstirea din Buneşti au suflet mare şi au făcut eforturi supraomeneşti să ajute familia lui Adrian şi a Irinei, din Fiser. Le-au cumpărat un container cu două camere, bucătărie şi un hol, au cunpărat mobilierul necesar, iar Adrian lucrează în jurul manăstirii şi primeşte în schimb răsplata muncii cu care asigură hrana pentru familia sa. A fost o problemă transportul containerului până pe terenul unde locuieşte familia, însă, în cele din urmă, mânăstirea a găsit soluţia şi l-a mutat. Aceasta s-a întâmplat chiar a doua zi după ce Irina a plecat spre Maternitatea Braşov să nască încă o fetiţă, iar cei doi copii mai mici au fost duşi la un centru.

Legea, o piedică nesemnificativă pentru DGASPC Braşov
Adrian s-a opus să-i fie luaţi copiii, însă asistentul social din Rupea i-a spus mai întâi că îi va duce la oraş pentru analize medicale, astfel că omul i-a înmânat certificatele de naştere ale celor doi micuţi. Văzându-se cu documentele în mână, asistentul social i-a spus tatălui că micuţii vor merge într-un centru din Rupea, dar vor fi aduşi acasă imediat ce mama va naşte.
Irina a mers direct la Maternitate, iar cei doi copii au ajuns la un centru maternal. Potrivit celor de la DGASPC, asupra copiilor nu există vreo măsură, doar mama lor are un act prin care va fi internată în centru. Femeia însă nu a ajuns în centru, dar fetiţa, care are un an şi jumătate, a fost trimisă direct la Săcele.
Acum intervin încălcările legii. Legea precizează în mod expres că un copil mai mic de doi ani nu poate ajunge într-un centru fără mama sa, dar fetiţa a stat acolo de joi până marţi. Mai precis, în Legea 272/2004, la art. 64(1) se arată că: „Plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi dispus numai la familia extinsă sau substitutivă, plasamentul acestuia într-un serviciu de tip rezidenţial fiind interzis”.
Marţi, când Adrian a venit din nou să le vadă pe mama copiilor săi şi pe fetiţa nou-născută, a mers şi la Direcţie şi a cerut să-i vadă pe cei doi copii aflaţi în centrul de la Săcele. Reprezentanţii DGASPC i-au spus că nu este nicio problemă, deoarece nu este decăzut din drepturi, iar asupra copiilor nu s-a luat nicio măsură. Bărbatul a mers la centrul maternal, însă acolo l-a găsit doar pe băieţel. „Tati, bate!”, au fost primele cuvinte pe care i le-a transmis micuţul tatălui. Când a plecat tatăl, băieţelul plângea în hohote, încât se auzea de la multe zeci de metri. Acolo, Adrian a aflat că fetiţa este în spital. Cei de la centrul maternal i-au spus că este la Spitalul de Copii, însă aici a aflat că nu a ajuns în unitate. Pentru că i s-a spus că este suspectă de hepatită, Adrian a mers la Spitalul de Boli Infecţioase, unde a găsit-o pe micuţă plângând. „Plânge aşa de două ore, de când au adus-o”, a spus femeia care era internată în acelaşi salon, ca însoţitoare a fiicei ei. Verişoara lui Adrian, care l-a însoţit pe întreg parcursul zilei, a întrebat medicul de ce se afla fetiţa la spital. „Ni s-a cerut să îi facem analize în vederea plasamentului”, a spus medicul.  
Ruda lui Adrian a mai întrebat dacă stă cineva cu fetiţa, iar medicul a întrebat retoric: „Cine să stea?”. Asistentele şi infirmierele au întrebat cine sunt persoanele care au venit în vizită la micuţă şi au sunat la DGASPC să ceară informaţii. De acolo li s-a spus că tatăl nu are dreptul să îşi viziteze fiica, astfel că Adrian a fost dat afară.

Presiuni asupra mamei
Între timp, de când a ajuns la Maternitate, Irina este foarte speriată deoarece asistentul social al Maternităţii şi personalul medical i-au spus că de acolo va merge în centrul maternal şi nu acasă. Maternitatea a primit un document cu antetul DGASPC prin care i se cere să nu lase femeia să plece acasă, ci să o predea celor de la Protecţia Copilului. Femeia se opune, dar cei de la DGASPC consideră că părerea lor este mai importantă decât Declaraţia Drepturilor Omului.

Ameninţări la adresa jurnaliştilor
Văzând că gluma se îngroaşă, măicuţele de la mânăstirea din Buneşti au crezut că este timpul să intervină cu felul lor împăciuitor de a fi şi cu vorbele lor care îi mângâie pe cei aflaţi în suferinţă şi le înmoaie inimile celor care sunt pe cale să săvârşească o faptă rea. Una dintre maici a venit cu Adrian, i-a dus cele necesare Irinei, a cumpărat un coş plin de alimente de la un hipermarket pentru copii şi a mers, împreună cu noi, la DGASPC. Conducerea Maternităţii i-a spus maicii că nu o poate externa pe Irina fără acordul celor de la Protecţia Copilului şi i-a arătat o hârtie, trimiţând-o la Gabriela Moraru, şefa Serviciului Rezidenţial. Aceasta i-a spus maicii că nu are cunoştinţă despre hârtie, iar Adrian, sfătuit de avocat, a depus o hârtie prin care solicita să i se înmâneze documentele care au stat la baza preluării copiilor împotriva voinţei sale şi dovada că a fost înştiinţat, moment în care pe hol au trecut managerul de caz al copiilor pe care îi avem în învoire, împreună cu unul dintre directorii fundaţiei de unde i-am luat. Directorul ne-a întrebat dacă ştim în ce stadiu este plasamentul copiilor, iar când i-am spus că am venit pentru alt caz, ne-a întrebat: „Nu ştiţi că plasamentul a fost respins?”. I-am spus că ne vom ocupa de asta mai târziu, însă a apărut directorul adjunct, Dana Luca, şi ne-a invitat în biroul său. Aici, în momentul în care i-am cerut directorului adjunct documentele solicitate de Adrian, aceasta a luat foc şi ne-a ameninţat.
„Doamna Luca, nu aveţi niciun document, să înţelegem?”, am întrebat. „Am, doamnă, documente, vrei să ţi le dau ţie?”. „Nu. Domnul le-a solicitat”. O să i-l dau lui, da, o să i-l dau lui. Cu dumneavoastră stau de vorbă altfel. Vreţi să mai fiţi familie de plasament sau ce vă doriţi?”, a spus Luca. „Asta este o ameninţare! Ne ameninţaţi?”, am replicat. „Nu v-am ameninţat. Vreţi să mai fiţi, colaboraţi ca oamenii!”, a mai spus Dana Luca.
Soţia mea şi cu mine, însă, nu vrem să colaborăm cu DGASPC la distrugerea de destine. Statisticile sunt elocvente în acest sens. Un procent nesemnificativ dintre copiii crescuţi în instituţiile statului ajung adulţi normali, care îşi întemeiază o familie şi au un loc de muncă de unde îşi câştigă existenţa. Spre deosebire de cei care au fost adoptaţi (şi care provin din acelaşi gen de familii, de multe ori chiar cu fraţi rămaşi în sistem) şi care ajung la fel cu ceilalţi tineri, chiar un procent foarte ridicat terminând studii superioare deoarece, în general, familiile adoptatoare au şi ele studii superioare.

Acasă, unii dintre copii sunt bătuţi, dar iubiţi. În centre toţi sunt doar bătuţi
Fetiţa de 7 ani a lui Adrian a ajuns la spital şi de acolo într-un centru pentru că tatăl ei a atins-o cu dosul palmei la nas şi i-a curs sânge. Ajunsă în centru, fetiţa s-a plâns tatălui şi măicuţei ca o bat copiii mai mari şi că nu mai suportă să stea acolo şi să facă orice, numai să o ia acasă. Micuţul de doi ani şi jumătate din centrul maternal, deşi nu vorbeşte încă decât câteva cuvinte, i-a spus tatălui, imediat ce l-a văzut: „Tati, bate!”. Băieţelul era sufletul tatălui său acasă şi bărbatul nu putea pleca nicăieri dacă micuţul nu dormea, deoarece plângea foarte tare şi cerea ca tatăl să îl ia cu el. În centrul maternal doar plânge. Nici că se poate dramă mai mare pentru bietul sufleţel, la vârsta lui!
Şi cazurile nu sunt izolate. Cei doi copii pe care i-am luat în învoire se plâng ca sunt bătuţi de ceilalţi copii în fundaţia care îi are în grijă şi ca nimănui nu-i pasă, cel puţin în cazul fetiţei. Băieţelul este mai norocos, deoarece mama socială se implică mai mult şi are o grijă deosebită în creşterea şi educarea copiilor. În schimb, acesta a rămas cu o puternică traumă şi povesteşte cu noduri în gât cum era bătut cu biciul de un fost director, care a fost dat afară. Mai mult, traumele copiilor sunt accentuate -  aşa cum atât putut citi şi în cazul Suediei, fata aflată în grija DGASPC Brăila - prin faptul că aproape toţi copiii sunt mutaţi pe la diverse mame. Fata luată în învoire de noi a stat 5 ani în fundaţie, perioadă în care a avut patru mame sociale iar pe la trei dintre acestea a trecut de câte două ori, adică a fost mutată de nu mai puţin de 7 ori în 5 ani. Suedia a fost bătută şi violată sub „protecţia” DGASPC Brăila iar bătăile şi violul sunt la ordinea zilei în instituţii.

Încercări jalnice de a drege busuiocul
În urma discuţiei din biroul Danei Luca, reprezentanţii DGASPC au încercat să mai îndulcească situaţia şi să dreagă cumva busuiocul. A doua zi au informat-o pe Irina că va putea merge acasă luni, când va fi externată. Mai mult, pentru micuţa nou-născută, Direcţia îi oferă mamei un cărucior şi un pătuţ. Chiar şi aşa, până la finalul discuţiei, Dana Luca a încercat să negozieze cât mai mult. Ca să poată intra într-un fel în legalitate, a ţinut morţiş de faptul că mama TREBUIE să ajungă în centrul maternal în momentul externării. I-am repetat de nenumărate ori că este adult şi mama multor copii şi nu doreşte acest lucru iar, în cele din urmă, a acceptat că poate să-şi ia copiii şi să plece acasă.
Însă nici aici nu s-a sfârşit povestea. „Dacă va fi externată vineri, vom face o anchetă socială luni să vedem condiţiile pe care le au acum şi după aceea poate pleca”. I-am spus directorului adjunct că va pleca în momentul externării şi îşi va lua şi copiii, indiferent ce spune, deoarece nu are vreo hotărâre judecătorească prin care să fie obligată să meargă în centru în loc să ajungă direct acasă, moment în care a fost, în sfârşit, de acord.
Nu le-am mai cerut un alt drept la replică doamnelor de la DGASPC, dar le stau la dispoziţie cu înregistrările tuturor discuţiilor purtate, mai ales că acestea s-ar putea întâmpla oricând, oricărei familii. Pentru că în acest caz a intervenit o mânăstire, mai multe fundaţii şi o familie de jurnalişti, doamnele au putut fi oprite. Însă ce ne facem atunci când este vorba de o familie la fel cu cea a lui Adrian şi a Irinei, însă fără ajutor din partea unor instituţii sau persoane cu oarecare notorietate?