IL 18

Mai persistă, în memoria generaţiilor mature, o celebră lege din timpul comunismului, rebotezată după indicativul unui avion sovietic de transport de persoane: IL – 18. IL – de la „ilicit”. „18” – de la numărul legii. A fost reglementarea prin care statul încerca să înlăture discrepanţele de nivel de trai dintre masa populaţiei şi reprezentanţii câtorva branşe care aveau acces la venituri suplimenare, neacceptate şi nedeclarate. În vizorul acestei legi se aflau, în primul rând, responsabilii de restaurante, măcelarii, benzinarii, dar şi medicii sau profesorii care primeau cadouri sau alte forme de recunoştinţă din partea pacienţilor sau elevilor.

„Mica corupţie” se baza pe diferenţa pe care o făcea legea între corupţia propriu-zisă, bănească, şi „primirea de foloase necuvenite” deşi chiar şi moneda curentă a acestei categorii – cartuşul de Kent şi sticla de whisky – se puteau transforma, prin circuitele ilicite, în bani cu care imprudenţii îşi afişau prosperitatea neimpozată: cumpărarea de case sau de maşini! Pentru că acesta era nivelul maxim la care se putea ajunge. Instanţele de judecată munceau din greu pentru a decela câştigurile reale de economiile „la sânge” făcute de subiecţii care pretindeau că mâncau doar iaurt sau primeau donaţiile suspecte ale unor rude foarte apropiate sau înţelegătoare. De obicei se înregistrau diferenţe substanţiale ce nu puteau fi încadrate între sursele de venituri legale şi statul confisca aceste diferenţe. Legea a avut o oarecare popularitate în rândul celor excedaţi nu doar de abilitatea unor categorii sociale favorizate de contextul economic şi politic, dar mai ales de „mica opulenţă” afişată de aceştia. Pentru că cei care ţineau banii la saltea în aşteptarea unor vremuri mai bune nu stârneau decât interesul miliţienilor, care ştiau ce învârt şi cum se câştigă acei bani, dar nu puteau dovedi.

Legea viza un sistem în care, legal, nu se putea câştiga substanţial mai mult decât cei din jur, iar dacă se putea, şansele de a legitima aceste sporuri erau extrem de reduse. Locul unde nu acţiona decât în cazuri excepţionale era categoria responsabililor de partid şi de stat, care practica la vedere traficul de favoruri în schimbul cadourilor. Un astfel de caz a fost acela al unui celebru şef de cramă prin jurul căruia roiau prim-secretari de partid sau chiar judecători.

Legea a rămas în vigoare destul de mult timp după 1989, nemaifiind însă considerată potrivită pentru ritmul în care se acumulau noile averi, în condiţiile unei economii doar cu numele „de piaţă”.

Ceea ce încearcă să facă acum ANAF-ul este doar un exerciţiu de imagine. Pentru că îi lipseşte fundamentul: o lege clară. „Sfânta proprietate” pentru care s-au luptat cu atâta vigoare politicienii interesaţi este o pavăză aproape de neîntrecut, într-un sistem ca al nostru în care averile care pot fi dovedite a fi fost făcute în mod licit cred că se pot număra pe degete. Fiscul nu-i va putea dovedi nici pe şefii de companii falimentare care trăiesc ca nişte nababi şi nici chiar pe ţiganii cu palate şi lanţuri de aur care au trudit din greu la cerşit şi la furat prin ţări mai înţelegătoare cu defavorizaţii soartei. Aşa cum spunea deja cineva, acţiunea asta va da o pâine albă de mâncat avocaţilor, iar o clarificare reală nu poate veni decât de la un moratoriu de „punct zero.” Adică: ne facem că vă credem că ce aveţi acum a fost făcut în mod ilicit dacă le declaraţi şi plătiţi impozitele. Dar de aici înainte nu mai ţine...