Iisus Hristos a primit posca?

Mult înainte ca băuturile cu electroliţi să umple rafturile magazinelor, sportivii şi muncitorii Antichităţii se bazau pe o licoare rudimentară, dar surprinzător de eficientă. Puţin cunoscut publicului larg este, însă, faptul că în Antichitate a existat o variantă de băutură energizantă mult mai ieftină, sănătoasă şi cu efecte dovedite. Se numea posca şi era băutura energizantă tradiţională şi nelipsită a soldatului roman. Este energizantul care i-a însoţit pe legionarii romani din pădurile Germaniei şi ploioasa Britanie până în deşerturile Africii de Nord. 

Licoarea nelipsită a legionarului roman
Posca era o băutură simplă dar eficientă. Nu se ştie exact când a fost inventată. Cel mai probabil în timpul Republicii, odată cu expansiunea romană. Trupele aveau nevoie să consume apă fără bacterii patogene şi totodată să aibă energie pentru marşurile lungi. 
Cuvântul „posca” provine probabil din latinescul „potor” („a bea”), sau din grecescul „epoxos” („ascuţit”). Interesant este faptul că textele timpurii în limba greacă precum Evangheliile, folosesc cuvântul „oxos” (oţet) pentru a se referi la această băutură, deoarece le lipsea un termen specific pentru „posca”.
Acesta este adesea tradus ca „acetum” în Biblia Vulgata. În jurul secolului al VI-lea d.Hr., cuvântul „phouska” apare în greacă, probabil absorbit din tradiţia romană de către armata bizantină. Medici din secolul al VII le d Hr precum Aetius şi Paul din Egina oferă o reţetă pentru o „phouska” mai plăcută la gust, care include ingrediente precum chimion, seminţe de fenicul, ţelină, anason, cimbru, şi sare adăugate la baza de oţet şi apă, arătând varietatea modurilor în care putea fi preparată. În concluzie, posca este un cuvânt de origine latină, pătruns ulterior şi în limba greacă, mai ales în perioada bizantină.
Iată ce era de fapt, o posca romană adevărată. Era un amestec de apă cu oţet din vin, la care adăugau coriandru şi sare sau chiar miere. Varianta clasică era, însă, fără miere.
Această băutură era extraordinară pentru marşurile lungi. Era hidratantă, astâmpăra setea şi totodată oferea o sursă de apă sigură. Şi asta în condiţiile în care oţetul avea proprietăţi antimicrobiene. Exista o varietate de ierburi aromate care se adăugau în posca, după gustul fiecăruia. „Apa era ceea ce bea în timpul campaniilor sale, doar că din când în când, când îi era o sete cumplită, cerea oţet sau, când puterile îi slăbeau, adăuga puţin vin”, arată Plutarh în „Viaţa lui Cato cel Bătrân”. Generalul roman Avidius Cassius le-a ordonat trupelor sale să nu aibă la ele mâncare, cu excepţia unturii de porc, a cărnii uscate  şi a vinului acru (oţet de vin). Tocmai pentru a face o posca hidratantă. 
De-a lungul secolelor şi comandanţii militari sau chiar împăraţi au ajuns să bea posca în timpul campaniilor militare, pentru a fi populari în rândul soldaţilor. Cato cel Bătrân şi împăratul Hadrian erau cunoscuţi pentru consumul acestei băuturi. Evident, împăratul, generalii sau ofiţerii superiori nu beau posca pe care o consumau legionarii de rând. Aceştia puneau apă şi oţet dar adăugau ierburi mai scumpe, mai greu de găsit.
Unii adăugau nard, o plantă rară din familia valerianei, apreciată din antichitate pentru uleiul său esenţial puternic aromat, de culoare ambrei, extras din rădăcini. Alţii adăugau miere şi vin. Posca simplă, obişnuită, fără prea multe mofturi, era consumată pe scară largă în societatea romană, după cum o demonstrează menţionarea sa frecventă în diverse surse, de la „Istoria naturală” a lui Pliniu cel Bătrân până la comediile lui Plaut. În plus, era folosită şi în gastronomia romană. Apicius, autorul celebrei cărţi de bucate romane „De re coquinaria”, folosea posca ca ingredient în unele dintre reţetele sale, inclusiv în cele pentru „sala cattabia”, o salată cu adevărat delicioasă.
El menţionează în mod specific înmuierea pâinii în posca, ceea ce sugerează utilizarea acesteia pentru adăugarea de aromă şi aciditate preparatelor.

Preluată ulterior de medicii Renaşterii 
Ideea a fost preluată ulterior de medicii Renaşterii. Girolamo Cardano  un medic şi filosof milanez din secolul al XVI lea a sugerat că posca ar fi putut contribui la puterea şi rezistenţa romanilor, mai ales în timpul campaniilor militare. El a remarcat potenţialele sale beneficii pentru sănătate în lucrarea „Neronis Encomium”. Tot Cardano preciza că în lecturile antice a descoperit că alături de posca, romanii consumau carne sărată, bogată în proteine. Cea mai sigură formă de posca, din punct de vedere microbian era cea încălzită cu miere şi condimente, suferind o formă de pasteurizare. Era apoi lăsată să se răcească şi consumată pentru energizare. 

Apare în Evanghelii
Una dintre cele mai cunoscute referinţe la posca apare în Evanghelii. Este cunoscut faptul că în timp ce IIsus se afla pe cruce, soldaţii romani îi oferă un buret înmuiat în „oxos” spun Evangheliile în limba greacă. Adică „oţet”. De aici şi ideea, eronată spun unii, că romanii au vrut să-l batjocorească, să-l chinuie oferindu-i oţet în loc de apă. Noile interpretări arată că „oxos” era folosit şi pentru a descrie posca. Cu alte cuvinte soldaţii i-ar fi dat lui Iisus, înmuiat în burete, posca. Tocmai pentru a-i oferi oarecare alinare şi rezistenţă. 
„După aceasta, Iisus, ştiind că totul se sfârşise, a zis : „Mi-e sete”. Acolo era un vas plin cu oţet, aşa că au pus un burete plin cu oţet pe o ramură de isop şi l-au dus la gura Lui. După ce Isus a luat oţetul, a zis: „S-a sfârşit”. Şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul”, se arată în Scripturi.

Cum se face
Aşa cum am precizat mai sus, au rămas inclusiv reţete pentru posca. Iată una dintre cele mai simple. Avem nevoie de un pahar şi jumătate de oţet din vin, patru pahare de apă, o jumătate de pahar de miere şi o linguriţă de coriandru zdrobit. Se amestecă toate ingredientele şi se pune la fiert pentru a se topi mierea. Odată ce mierea s-a topit se ia băutura de pe foc şi se lasă la răcit. Se strecoară pentru a îndepărta resturile de coriandru.