Iarna vrajbelor noastre…

Vremea din aceste zile îmi amintește de iarna lui ’84 – ‘85. Aceasta a rămas memorabilă nu pentru recordurile negative de temperatură, ci pentru acel tip de atitudine care a generat reacția a cărei contribuție la ceea ce avea să se întâmple peste doar 4 ani a fost semnificativă. 1984 a fost anul de vârf al plății datoriei externe. Confruntat cu “dictatura” SMI-ului, Ceaușescu a hotărat să achite tot ceea ce împrumutase până atunci de la capitaliștii veroși, pentru a-și recâștiga independența deciziilor politice. Și nu doar atât: visa chiar să devină unul dintre creditorii lumii a 3-a. Pentru asta a decis că România trebuie să producă pentru export, cu orice preț – chiar cu acela al sacrificării propriului popor. La lipsurile cronice din zona alimentației și a bunurilor de consum, în acea iarnă s-a adăugat, pentru prima oară la un asemenea nivel, absența căldurii din case. Temperaturile scăzute au făcut ca gazul destinat consumul casnic (cca 8% din total) să nu mai ajungă prin țevi până la sobele oamenilor, din cauza lipsei de presiune. Industria energofagă avea prioritate absolută! Termoficarea a fost supusă și ea unor restricții drastice – consuma prețioasa motorină necesară și ea industriei, iar electricitatea a fost drastic raționalizată, economiile realizându-se prin întreruperi frecvente și de tot mai lungă durată a alimentării abonaților. Cea mai dramatică a fost însă lipsa alternativelor în asigurarea unei temperaturi decente în case: nici gaze, nici electricitate, nici termoficare. Mai mult, cum economiile făcute fără cap se răzbună și fac pagube incomparabil mai mari, întreruperea încălzirii în școli pe perioada vacanței de iarnă a provocat un adevărat dezastru, majoritatea instalațiilor crăpând. Același lucru s-a întâmplat și într-o mulțime de instituții publice în care s-au aplicat ordinele aberante ale “conducerii de partid”. Luni de zile după aceea, remedierea defecțiunilor a costat infinit mai mult decât asigurarea unui minim de funcționare. Iarna aceea a rămas în amintirea multora dintre cei care au trăit-o ca expresie a cinismului absolut al sistemului. Ceaușescu ne îndemna atunci “să mai punem o haină” și să rezolvăm problema. Lipsiți de posibilitatea de a compensa în vreun fel criza (visul aproape oricărui român de la oraș era atunci să-și poată procura o sobiță cu gaze ce părea neprețuită, deși nici butelii nu se mai găseau) i-a exasperat pe români. Frigul le-a pătruns în suflete și n-a mai ieșit decât odată cu dispariția din viața lor a “celui mai iubit fiu”. Mi –amintesc chiar că una dintre invențiile disperate ale timpului consta în acoperirea patului din dormitor cu un cort, pentru a nu se pierde nici măcar căldura respirației! Ceea ce s-a întâmplat în acea iarnă s-a reflectat și în cele care au urmat. Încurajat de rezultatul experimentului, Ceaușescu a dus mai departe această politică iresponsabilă chiar și după ce a reușit să achite datoria externă, din dorința de a-și procura și niște rezerve. Nu conta că din acest proces economia ieșea practic zdrobită, că anularea oricăror importuri și înlocuirea lor cu improvizații făcea din producția industrială un eșec spectaculos, că hrana luată de la gura românilor era vândută pe mai nimic, pe aiurea... Aceste acumulări brutale de frică, foame și frig au dus, inevitabil, la explozia din 1989. Știu că nu e cazul, dar nu pot să nu mă întreb dacă nereținând nimic din istorie nu facem altceva decât să-i repetăm erorile.