Holocaustul romilor

Foto: Imagine datată în intervalul 1936 - 1940, cu romi de pe teritoriul României, în faţa corturilor lor.

Aproximativ 25.000 de romi au fost deportaţi din România în Transnistria în cel de-Al Doilea Război Mondial. Deportările au fost motivate în primul rând social, dar au avut şi un substrat rasial, de purificare etnică, spun specialişti care au studiat persecuţia romilor în timpul regimului Antonescu.
Jumătate din romii deportaţi în Transnistria – teritoriu aflat atunci în administrarea României – au fost copii. Din totalul celor care au ajuns în Transnistria, în 1942-1943, cel puţin 11.000 de persoane nu au supravieţuit foamei extreme, frigului şi tifosului.
Numărul romilor exterminaţi, la nivel internaţional, în ceea ce este cunoscut drept Poraimos, sau genocidul romilor, din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial variază între zeci de mii şi sute de mii, în funcţie de sursele consultate.
Chiar dacă „Holocaustul romilor” – comemorat anual, la nivel internaţional, în 2 august – nu a luat în România forma exterminărilor, deportarea pe teritoriul dintre Nistru şi Bug a fost tot o formă de persecuţie extremă, spun cercetătorii consultaţi de Europa Liberă.
Romii nomazi din România anilor ’40 au fost deportaţi cu toţii, în timp ce din rândul celor „sedentari” – în sensul de stabili – au fost vizate persoanele cu cazier, fără loc de muncă, sau cu alte „tare sociale”.

Motivarea oficială a deportării romilor a fost una de natură socială, de marginalizare şi chiar înlăturare a „elementelor” nefolositoare societăţii.
Potrivit raportului final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România – Comisia Elie Wiesel, măsura deportării a fost apanajul guvernului condus de Ion Antonescu şi a unora din colaboratorii săi, neexistând o susţinere populară a deportării, cel puţin în privinţa romilor sedentari.
Cercetători precum sociologul Nicolae Furtună şi istoricul Marius Turda susţin, într-un amplu reportaj al celor de la Europa Liberă, că motivarea socială a deportărilor – realizate în 3 etape, ascunde însă argumente rasiale, eugenice, prezente în discursul unor structuri ale statului şi chiar ale unei părţi a elitei intelectuale, încă din anii ’30.
„Trebuie să ne gândim la aceste fenomene radicale, de «curăţare» a populaţiei de elemente nedorite, aceste programe genocidale, ca fiind parte din întreaga construcţie modernă a statului-naţiune”, explică istoricul Marius Turda, profesor la Oxford Brookes University în Marea Britanie.
Susţine că oricum ar fi privită problema deportării romilor, ca o temă importantă, sau marginală, „suferinţa umană rămâne şi este copleşitoare”.
A cercetat în profunzime fenomene precum naţionalismul, rasismul, biopolitica şi eugenismul – teorie care susţine inegalitatea biologică între rase, unele fiind considerate inferioare şi altele superioare.
„Când a început această discuţie despre ce este statul modern, cum trebuie să arate şi ce este o societate funcţională, eugenia şi rasismul au dus la aceste argumente prin care unii cetăţeni erau mai valoroşi decât ceilalţi, unii meritau să trăiască mai mult decât ceilalţi, alţii erau împiedicaţi de la reproducere”, detaliază Marius Turda.
Istoricul a acordat un interviu pe tema deportării romilor în Transnistria, în care vorbeşte pe larg despre contextul derulării acestora, distincţia între Holocaustul evreilor şi cel al romilor, substraturile măsurilor luate de regimul Antonescu.
El subliniază că foarte puţini istorici şi cercetători au studiat în profunzime subiectul şi admite că există riscul forţării unor interpretări. Acestea ar trebui limpezite tocmai prin dezbateri serioase, pornind de la ce poate fi cunoscut deja, pe baza documentelor.
Evitarea temei Holocaustului / deportării romilor în comunităţile de romi are un substrat mai adânc. Are de a face cu motivele prezentate de autorităţile regimului Antonescu din anii ’40 pentru deportări, explică sociologul Nicu Furtună, de etnie romă, director al Centrului de Cercetări Culturale şi Sociale „Romane Rodimata”.
Pe lângă cei aproape 12.000 de romi nomazi deportaţi, ceilalţi aproximativ 13.000, din rândul romilor sedentari, membri ai comunităţilor obişnuite, au fost „selectaţi” cei cu cazier, care nu aveau loc de muncă şi alţii care erau consideraţi „nefolositori” societăţii.
„Şi mama mea, când mi-am redactat lucrarea de licenţă, era oarecum ruşinată cu tema aleasă. Când i-am cerut să mă ajute să găsesc supravieţuitori ai deportării, era oarecum ruşinată. La nivel de memorie colectivă rămăsese impregnat faptul că au fost deportaţi acei romi care erau nefolositori societăţii, numai acei romi ar fi fost ‘curăţaţi’”, a explicat Nicu Furtună.
A realizat zeci de interviuri cu supravieţuitori ai deportărilor şi este una din cele mai respectate voci din comunitatea Roma în ce priveşte cercetarea atât a acestei teme cât şi cea a sclaviei.

Introducerea certificatelor etnice
Deportările, întâmplate în majoritate covârşitoare în iunie şi septembrie 1942, nu au epuizat preocuparea legată de romi. Sunt introduse certificatele etnice, care pun însă în dificultate autorităţile din teritoriu.
O adresă a Prefecturii Braşov, către Ministerul de Interne, din aprilie ’43, este ilustrativă, menţionează Furtună.
Autorităţile braşovene cer „să se precizeze dacă originea etnică de «ţigan» este recunoscută şi care categorie de locuitori sunt consideraţi ţigani”.
„Primăriile comunale întâmpină dificultăţi la eliberarea certificatelor, pentru că sunt locuitori care deşi, vorbesc româneşte, sunt de religie ortodoxă, sunt presupuşi ţigani, cu toate că nici chiar din înfăţişare nu ar rezulta asta, iar ca îndeletnicire o au pe cea obişnuită, de agricultori şi negustori, unii din ei fiind foarte buni gospodari şi chiar înstăriţi”, a transmis Prefectura braşoveană.
„După deportări, îşi pun problema romilor rămaşi: pot fi consideraţi români? Către Ministerul de Interne sunt trimise nenumărate astfel de adrese în care întrebarea este: romii, sau «ţiganii», pot fi consideraţi de origine etnică românească?”, explică sociologul Nicu Furtună.
Apar apoi proiecte de legi care urmau să stabilească care era locul romilor şi care propuneau ca romii să nu mai aibă posibilitatea de a se căsătorii cu români.
„Nu au fost adoptate, însă ele arată care era curentul care a stat la baza deportării romilor în Transnistria”.
Se ajunge astfel la ideea efectuării de teste serologice, de sânge, coroborate cu cercetări antropologice, desfăşurate de asemenea cu dificultate.

Foto: În 1942 şi sporadic în 1943, aproximativ 25.000 de romi, dintre care jumătate copii, au fost deportaţi de regimul Antonescu în Transnistria. Dintre aceştia, în jur 11.000 nu au mai supravieţuit, din cauza foamei, a bolilor şi a frigului pe timpul iernii.

Foto: Una din foarte puţinele fotografii din locurile din Transnistria unde au ajuns romii deportaţi de autorităţile române între 1942-1943.