Hipnoza naţională

Pe seama hipnozei se pun multe lucruri. În special cele legate de decizii inexplicabile pe baza unor influenţe externe necuantificabile. Imaginea clasică: un individ cu ceva puteri paranormale se uită fix în ochii tăi, te aduce în transă după care te pune să faci fel de fel de lucruri despre care nici nu îţi dai seama şi nici nu ţi le aminteşti ulterior. Persoanele dotate cu astfel de calităţi îşi pot experimenta influenţa nu doar asupra unor indivizi izolaţi ci şi a unor grupări întregi.
Nu ne place, în general, să fim hipnotizaţi pentru că asta implică scăparea propriei noastre persoane de sub control. Autocontrol. Ne e teamă că în starea respectivă putem face şi spune lucruri ascunse adânc în conştiinţa noastră, despre care nu ne place uneori nici să ne amintim.
În ultimă instanţă, hipnoza este o metodă de manipulare, individuală sau în grup. Sunt lucruri pe care le facem şi, pe moment, nu ştim de ce. Realizăm abia într-un târziu, când de regulă consecinţele sunt ireparabile, că ne-am comportat ca nişte instrumente.
În politică metoda asta constituie o monedă curentă. Şi n-am să dau decât două exemple.
Primul: în 2009 când economia a încetat să mai duduie şi criza ne-a lovit în moalele capului, a ieşit într-o seară, la televizor, pe toate posturile părintele patriei, cel care abia reales ne asigurase că sloganul din primul mandat rămâne valabil. Privindu-ne în ochi, cu expresia aia de om sincer care nu poate să te mintă, ne-a spus adevărul: suntem în găleată, nu din cauza lui Boc, ci a contextului internaţional! Criza a lovit dur şi pe cei care au provocat-o, dar, mai ales pe cei care au asistat-o. Unica soluţie de supravieţuire o reprezintă strângerea curelei. (Şi cum sectorul privat o strânsese deja, venise rândul „omului gras” căţărat în spinarea celui slab: bugetarul). Ca atare vom reduce salariile şi pensiile cu un sfert. Cu ce rămâne, se poate supravieţui.
Şocul a fost atât de total încât nimeni n-a mai reuşit să scoată o vorbă. Nici măcar Opoziţia, o parte a sa simţindu-se însă cu musca pe căciulă. Poporul, disciplinat, a înghiţit găluşca, aşa cum făcuse de nenumărate alte ori în decursul istoriei. Capul plecat sabia nu-l taie, ci doar leafa sau pensia. Spre uluirea generală a lumii civilizate în care o asemenea măsură n-ar fi fost de conceput fără serioase tulburări sociale, cacealmaua prezidenţială a ţinut. Până când a venit Ponta să o repare.
Hipnoză colectivă! Naţională de-a dreptul. Mai este şi hipnoza de grup. Aici maestrul hipnotizator este tot un preşedinte. Acesta a lăsat cu gura căscată o întreagă clasă politică atunci când a decis să-l doară în cot de Constituţie şi, după demisia premierului în exerciţiu, să numească un altul fără susţinere politică. Clasa respectivă a fost atât de hipnotizată încât nu doar că nu a protestat susţinându-şi drepturile, ba chiar a aplaudat un gest din cale-afară de dubios, mai ales dacă-l privim şi prin prisma unei declaraţii hazardate: „Au trebuit să moară aceşti tineri nevinovaţi ca să demisioneze Ponta” – şi să-şi facă Iohannis „pohta ce-a pohtit”. Cum adică? Ponta nu putea să demisioneze altfel? A fost nevoie ca cineva (cine?) să-i sacrifice pe nevinovaţii iubitori de rock? N-or fi fost şi acestea hipnotizaţi?