HANDBAL MASCULIN: Ediția a XXI-a a campionatului mondial (III)

În episoadele anterioare am ajuns cu istoria Campionatelor mondiale de handbal masculin până la ediția a VII-a, din Franța 1970. Am cunoscut cele 46 de națiuni care au luat parte de-a lungul celor 71 de ani de existență a întrecerilor mondiale. Până la ediția franceză, patru reprezentative se încoronaseră cu titlul de campioană a Te-rrei, din care România avea trei trofee, Suedia două, iar Germania și Cehoslovacia câte unul. Vom derula în continuare parcursul campionatelor mondiale, care s-au disputat la un interval de patru ani (1974-1990) la trei ani 1993 și din 1995 și până în prezent la câte doi ani. Vom derula următoarele ediții, în care pe arena internațională a sportului cu mingea la semicerc au apărut noi forțe precum URSS (Rusia), Franța, Spania sau Croația. România la a IV-a cunună de lauri Ediția a VIII-a RD Germană – 28 februarie – 10 martie 1974. Cu toate că România era campioană en-titre, principala favorită era Suedia, într-o ediție în care numărul participanților a rămas același 16, repartizate pe patru grupe. Sistemul s-a modificat după consumarea grupelor preliminare. Primele două clasate din fiecare grupă s-au calificat în două grupe principale, iar rezultatele din preliminarii vor fi luate în considerație și în grupa principală. România a fost repartizată în grupa B, o grupă foarte grea prin faptul că se află alături de Suedia, Polonia într-o evidentă creștere și Spania. Startul a fost luat la Schwerin în compania Poloniei. A fost un start fulminant și în min. 14 România conducea cu 5-0. Până în min. 50 se primise numai nouă goluri iar în momentul când aveau opt goluri, s-a început cu jonglerii, driblinguri în cascadă, pentru ca pe final să se câștige cu 18-14. A urmat meciul cu Spania care învinsese Suedia în prima rundă. Tricolorii au evoluat multe momente în cinci și chiar în patru jucători. S-a jucat din nou foarte bine și s-a câștigat cu 21-11. În ultimul meci, tricolorii care erau deja calificați, au evoluat deconectat, permițând nordicilor să învingă cu 20-18 (9-8). De altfel suedezii nici nu s-au calificat în grupele principale. Din celelalte grupe s-au calificat formațiile favorite: Cehoslovacia și Danemarca (16-12 meci direct), lăsând pe dinafară RFG-ul, în grupa A. Est-germanii, vicecampionii ediției precedente și gazdele actualei ediții și URSS (15-15) în grupa C iar în ultima Iugoslavia și Ungaria (21-18). Startul în grupa principală I, România l-a avut în compania Danemarcei la Halle în Aissport – halle. Din nou românii au evoluat foarte bine și s-au „distrat” în compania nordicilor, învingând cu 20-11 (9-1). În runda următoare a întâlnit tradiționalul adversar, Cehoslovacia, un adversar fără pretenții și pe care l-a învins cu 20-13. În același timp Polonia a reușit să se claseze pe locul secund și cu aceasta, după ce a învins Cehoslovacia cu 19-16. În cealaltă grupă principală, est-germanii au trecut de Ungaria cu 17-10 și de Iugoslavia cu 17-15. Sârbii au ocupat locul II după ce i-au învins pe sovietici cu 18-15. Finala de la Paris din 1970 s-a reeditat de data aceasta la Halle: România – RD Germană. Est-germanii sperau să-și ia revanșa pe care o obține măcar pe teren propriu. Chiar dacă s-a ratat destul de mult, la pauză tricolorii au fost conduși (7-8), la reluare au luat jocul pe cont propriu și au câștigat cu 14-12. Echipa care a adus cea de-a patra Cupă Mondială (și ultima): Cornel Penu (cel mai bun portar), Alexandru Dincă, Ștefan Orban – Ștefan Birtalan (43 goluri – goalgeterul campionatului), Radu Voina, Gavril Kicsid, Adrian Cosma, Roland Gunesch, Constantin Tudosie, Ghiță Licu, Werner Stockel, Liviu Bota, Mircea Grabovschi, Mircea Stef, Cristian Gațu (cel mai bun handbalist al turneului). Antrenor: Nicolae Nedef, Oprea Vlase. Consilier: Ioan Kunst-Ghermănescu. De la titlul obținut la Berlin pe locul șapte Ediția a IX-a Danemarca 26 ianuarie – 5 februarie 1978. Cu toate că nu s-au făcut prea multe modificări în lotul formației României, echipa a coborât vertiginos în ierarhia mondială. În sistemul de organizare nu s-au făcut modificări. România a făcut parte din grupa B pe care a absolvit-o pe primul loc, dar la egalitate cu RDG-ul (16-18) și Ungaria (22-21), lăsând pe ultimul loc Franța. Prima grupă a fost câștigată de vest-germani (18-13 cu Iugoslavia și 16-13 cu Cehoslovacia). Grupa C a revenit URSS-ului la egalitate cu Danemarca (16-16), pe când grupa D a fost câștigată de Polonia fără înfrângere, înaintea Suediei (22-17). Evoluția tricolorilor în grupa I principală a fost modestă. Înfrângere în primul meci cu sârbii. Începuse fenomenul de inhibiție iugoslav, care se va accentua în viitor. Românii au condus la pauză cu 10-9 dar în repriza secundă au dat dovadă de o oboseală fizică și psihică și au pierdut cu 16-17. Cum cele două Germanii au remizat între ele (14-14), ambele au intrat în lupta pentru medalii, deoarece și tricolorii au remizat cu RFG-ul (17-17). În cealaltă grupă URSS-ul învinge Suedia (24-18) și Polonia (18-16) și se califică pentru prima dată în finală. Pentru finala mică, Danemarca învinge Polonia cu 25-23 și vecinii suedezi cu 18-14. RFG a Germaniei reușește cel de-al doilea aur din istorie după cel obținut în 1938, învingând URSS-ul cu 20-19, după un meci deosebit de antrenant. Bronzul a fost obținut de est-germani care i-au învins pe danezi cu 19-15. Două formații favorite, România și Suedia s-au clasat pe ultimele locuri în grupele principale și a trebuit să evolueze între ele pentru locurile 7/8 în care tricolorii au învins cu 25-17. Dacă nu ar fi fost înfrângerea pe final cu sârbii, dacă ar fi fost mai concentrați cu RDG-ul, și de acest dacă s-au agățat după turneu mulți specia-liști. Dar adevăratele motive au fost cu totul altele. Mentalitatea încă de la echipele de club s-a transmis și la națională. Acest turneu a fost primul pas al decăderii handbalului românesc masculin. Echipa participantă a României: Cornel Penu, Nicolae Munteanu – Ștefan Birtalan, Cezar Drăgăniță, Werner Stockel, Vasile Stângă, Cornel Durău, Alexandru Folker, Mircea Grabowski, Gavril Kicsid, Radu Voina, Mihai Mironiuc, Mircea Bedivan, Ștefan Deacu. Antrenori: Nicolae Nedef, Cornel Oțelea, Eugen Trofin. După bronzul olimpic Moscovit, speranțe la podium Ediția a X-a RF a Germaniei 22 februarie – 6 martie 1982. Ediția jubiliară a mondialelor masculine are loc în Germania federală, unde din start sovieticii porneau favoriți. Tricolorii aureolați cu bronzul olimpic de la Moscova sperau într-o revenire printre protagoniști. Față de mondialul anterior a fost o creștere, insuficientă pentru a prinde podiumul. Țara noastră a fost repartizată în grupa D, având ca parteneri deja „nașa” Iugoslaviei, care pe unde ne găsea ne învingea și care a învins și de data aceasta (21-22), Danemarca (20-18) și modesta formație a Cubei (34-26). S-a calificat în grupa principală II la golaveraj. Din celelalte grupe s-au calificat URSS-ul 24-16 cu RFG și 31-17 cu Cehoslovacia, alături de Germania Federală care-i elimină pe cehi cu 19-18. În grupa B, Spania învinge surprinzător Suedia cu 23-20 și termină la egalitate cu Ungaria (20-20), cu care se califică mai departe. În grupa C, est-germanii și polonezii se împacă cu un egal (19-19) și merg mai departe în fașa modestelor Elveția și Japonia. De data aceasta în grupele principale se califică primele trei formații din preliminarii, formându-se două grupe de șase echipe. România începe furtunos, cu un 31-24 (13-11) cu Suedia și se întrezăreau speranțe. A urmat o victorie cu 24-19 (12-11) cu vecinii din Ungaria, dar când au fost la limita de accedere pe podium, s-au înecat cu Spania. Un optimism exagerat nu lua în calcul decât o victorie cu ibericii, toată lumea gândindu-se la o finală cu URSS-ul. Li s-a atras atenția dar totul a fost în zadar. La pauză ibericii au condus cu 10-7, iar tricolorii au alergat întreaga repriză secundă după egalare, dar totul s-a prăbușit și spaniolii au învins cu 22-20. Danezii au terminat la egalitate cu Ungaria (19-19) și ne-au luat fața, trimițându-ne în lupta pentru locul 5-6 cu est-germanii pe care ia-u învins cu 24-21 (12-10). Câștigătoarele grupelor principale, URSS și Iugoslavia s-au întâlnit în finală, în care sovieticii au învins cu 30-27, cucerind prima medalie de aur după ce cu doi ani înainte învinsese și la Moscova la Jocurile Olimpice. Pentru bronz Polonia a dispus de Danemarca cu 23-22. Într-un clasament, după numărul de puncte, România se află pe locul secund cu 10 puncte după URSS, care a terminat neînvinsă în toate partidele. România a aliniat următoarea echipă: Nicolae Munteanu, Alexandru Buligan, Mihai Redl – Vasile Stângă, Dumitru Marian, Mircea Bedivan, Nicolae Vasilică, Cornel Durău, Radu Voina, Cezar Drăgăniță, Alexandru Folker, Maricel Voinal, Ștefan Birtalan, Mircea Grabovschi. Antrenori: Nicolae Nedef, Lascăr Pană. Speranțe înșelate Ediția a XI-a Elveția 25 februarie – 8 martie 1986. Rezultate contradictorii ale primei noastre reprezentative. Locul șapte și cinci la ultimele ediții ale mondialelor din 1978 și 1982, a venit bronzul olimpic de la Los Angeles. Se spera și de această dată să se urce din nou pe podium. Repartizată în grupa C, începe puternic cu Cehoslovacia (23-18) și Coreea de Sud (22-21). Pierd cu Islanda (23-25), dar se califică la golaveraj, unde însă evoluția este pe o pantă descendentă. Se pierd toate cele trei partide: 20-25 (11-11) cu Suedia, 17-19 (9-10) cu Ungaria, 16-18 (7-10) cu Danemarca și se clasează pe locul cinci la egalitate mai modesta echipă a Coreei. Pentru ocuparea locului nouă, au învins campioana mondială a ediției precedente, URSS cu 25-21 (12-10). A fost cea mai slabă evoluție din 1958 și până la acea dată. Revenind la celelalte evoluții, Iugoslavia câștigă prima grupă principală în fața RDG-ului (22-20), calificându-se în careul de ași. În a doua, Ungaria termină neînvinsă în fața Suediei (23-22). În finala mică est-germanii înving Suedia cu 24-23 (13-11) și în finală Iugoslavia își înscrie pentru prima dată numele pe lista învingătorilor, dispunând de Ungaria (și ea în premieră în finală), cu 24-22 (12-12). România a realizat această modestă performanță cu echipa: Alexandru Buligan, Adrian Simion – Marian Dumitru, Maricel Voinea, Adrian Ghimeș, Marian Mirică, Dumitru Berbece, Alexandru Folker, Ion Mocanu, Teodor Roșca, Gheorghe Covaciu, Ioan Boroș, Cezar Drăgăniță, Vasile Stângă. Antrenori: Lascăr Pană – Cezar Nica. Ultima medalie: Bronzul mondial Ediția a XII-a 28 februarie – 10 martie 1990 Cehoslovacia. România participă în februarie 1989 în Franța la turneul grupei B, de calificare unde se clasează pe locul trei după Islanda și Polonia, dar înaintea Spaniei și Franței, cele cinci calificându-se pentru Cehoslovacia. Pierd calificarea Danemarca și RFG-ul. În toamna lui 1989, se clasează pe locul trei în Super-Cupa Mondială după URSS și RFG dar înaintea Cehoslovaciei. Din nou speranțe, dar de data aceasta confirmate, pentru că pe 10 martie obțin medaliile de bronz, ultima medalie pe care naționala masculină a cucerit-o la Campionatele Mondiale. Repartizată în Grupa B de la Presov, încheie grupa fără înfrângere: 26-24 (12-12) cu Coreea de Sud, 25-17 (11-9) cu Cehoslovacia și 24-16 (12-8) cu Elveția. În grupa principală se mai califică Coreea și Cehoslovacia. În grupa principală I, învinge Franța cu 25-21 (12-11) și Suedia cu 20-19 (12-9), dar pierde surprinzător în fața Ungariei (cu care avea un palmares pozitiv) cu 21-24 (20-23) și se clasează pe locul secund. Primul loc este însă ocupat de Suedia care învinsese Ungaria cu 25-20 și avea un golaveraj superior. Astfel România pierde la golaveraj intrarea în finală cu 17-18. În finala mică, tricolorii deși au fost conduși la pauză cu 10-12, au învins pe final Iugoslavia cu 27-23 (11-12). Echipa pregătită de Cornel Oțelea și Valentin Samungi, a fost în următoarea componență: Alexandru Buligan (considerat cel mai bun portar al turneului), Liviu Ianoș, Vasile Cocuz – Dumitru Berbece, Marian Dumitru, Ioan Mocanu, Cristian Zaharia, Maricel Voinea, Robert Licu, Adrian Ghimeș, Costică Neagu, Rudi Prisăcaru, Cornel Durău, Petre Cicu. Începutul declinului Ediția a XIII-a 10-20 martie 1993 – Suedia. Medalia de bronz de la Praga, care putea fi de o culoarea mai strălucitoare, a cântecul de lebădă a naționalei noastre. A urmat eșecul, cu locul opt de la J.O. de la Barcelona. România nu mai era o sperietoare. Turneul suedez a păstrat aceleași tipare, patru grupe de câte patru echipe și două grupe principale de șase echipe. România face parte, la prima vedere dintr-o grupă cu valoare medie. A surprins însă evoluția Elveției care câștigă în fața Franței (24-26) și a Norvegiei (21-16) dar pierde în fața tricolorilor (18-19). Francezii înving Norvegia și România cu 21-20 și respectiv 23-22. România face egal cu Norvegia (15-15). Victoria în fața Franței, într-un meci în care românii și-au arătat adevăratele valori, a fost deosebită, pentru că până la urmă, cocoșii vor susține finala. Suedezii calcă tot în picioare în preliminarii (21-16 cu Islanda, 20-19 cu Ungaria și 32-16 cu SUA) iar Rusia în grupa D lasă o remiză Germaniei (16-16) învingându-I pe danezi (26-18) și coreeni (33-18). În grupa principală, românii obțin o singură victorie, cu Egiptul (27-26), cedând Spaniei (16-20) și CSI cu (21-23). În cealaltă grupă, Rusia este neînvinsă (de altfel a fost singura din tot turneul neînvinsă) și obține o victorie clară în fața Suediei cu 30-20. În finala mică surprinde prezența Elveției, care nu a putut face față Suediei: 19-26 (16-13) iar în finala ediției Rusia se dezlănțuie în repriza secundă și învinge Franța cu 28-19 (13-110. România a susținut meciul cu Danemarca pentru locurile 9-10. Învinsă cu 23-27 (13-14) se clasează din nou în partea a doua a ierarhiei cu echipa: Daniel Apostu, Sorin Toacsen – Ciprian Beșta, Robert Licu, Titel Răduță, Mitică Bontaș, Alexandru Dedu, Costică Neagu, Adi Popovici, Vasile Săjeneu, Adrian Ștot, Eliodor Voica, Rudi Prisăcaru, Ionel Radu. Antrenori: Otto Hell – Ghiță Licu. Ultima reprezentare Ediția a XIV-a 7-21 mai 1995 Islanda. România s-a calificat la turneul final din Islanda, după două partide cu Australia, de la București. Prea modest adversarul și victorii categorice: 35-5 și 37-11. În Islanda s-au calificat 24 de echipe. Era pentru prima dată cu un asemenea număr de reprezentative. O altă hotărâre stabilea periodicitatea mondialelor la doi ani. România a făcut parte din grupa C, unde a ocupat locul doi, calificându-se în optimile de finală: 19-27 (11-11) cu Germania, 24-28 (13-14) cu Danemarca; 23-22 (13-11) cu vicecampioana mondială, Franța, 31-22 (13-11) cu Japonia și 24-22 (10-7) cu Algeria. În optimi, după un joc foarte bun în prima repriză, a urmat dezastrul din a doua și 26-31 (14-13) cu Egipt. Pentru locurile 9-16, România dispune de mai modesta formație a Tunisiei cu 33-25 (17-13) și cu 34-29 (15-14) de Coreea de Sud. Ajunge să dispute partida pentru locurile 9-10 cu Belarus, formație care s-a calificat surprinzător la un turneu final. Din nou repriza secundă dezastruoasă și pierd cu 32-35 (17-16). În semifinalele turneului, Franța, finalista ediției precedente ți învinsa României din grupa principală învinge Germania cu 22-20 (11-8) iar noua forță a handbalului mondial, Croația dispune surprinzător de Suedia cu 28-25 (16-7). Finala mică aduce Suediei o nouă medalie de bronz după ce a dispus de Germania cu 26-20 (11-9). În finală, Franța câștigă pentru prima dată cununa de aluri, dispunând de Croația cu 23-19 (11-6). Pentru România a fost ultima prezență la un turneu final. Va urma o pauză de 14 ani care înseamnă șase ediții, în care s-a privit la televizor. Ultima formație prezentă la un turneu final a avut componența: Daniel Apostu, Alexandru Buligan, Sorin Toacsen- Eliodor Voica, Robert Licu, Adrian Popovici, Cristian Zaharia, Rudi Prisăcaru, Adrian Ghimeș, Daniel Coman, Ciprian Beșta, Titel Răduță, Dumitru Berbee, Ioan Mocanu, Alexandru Dedu. Antrenori: Ștefan Orban – Ion Vărgălui.