Hai să-i batem pe filandezi!

În această seară naţionala de fotbal a României - o umbră a celei din urmă cu două decenii - susţine examenul care ne va spune dacă mai contăm pe piaţa performanţei sportive. Jucăm cu „filandezii” - vorba lui Tata Puiu - iar cumsecădenia UEFA, care a anulat în ultimul moment restricţia adresată spectatorilor (în urma celui mai absurd incident generat de fani - bătaia dintre stelişti şi dinamovişti de la Budapesta!!!) ne oferă o şansă nesperată. Accea ca jucătorii noştri să poată fi încurajaţi de vreo 50.000 de susţinători - cu condiţia ca aceştia să aibă ce să susţină. Adică o echipă autentică, structurată şi omogenă, şi nu o încropeală compusă din câţiva jucători care activează în amărâtul nostru de campionat şi din rezervele unor echipe de mâna a doua şi a treia de prin Europa şi Asia. Pentru că trebuie să recunoaştem că lucrurile nu stau prea grozav. Artizanul marilor rezultate din ultima perioadă în care am mai avut rezultate, generalul Iordănescu, se află în situaţia de a concura la un mare premiu de automobilism călare pe o mârţoagă. Care nici aceea nu mai răspunde la comenzi - pentru că nu le aude. Aşa cum ne-au arătat-o ultimele sale meciuri, Naţionala noastră nu are jucători capabili să dea goluri, or fără goluri nu se poate câştiga. E drept, avem o apărare ceva mai bună decât înaintarea, dar nu este deloc suficient.

Aşa încât speranţele antrenorului stau în iconiţele care le pupă cu sârg şi în spectatorii care aşteaptă de prea multă vreme un semn că involuţia fotbalului autohton nu este ireversibilă.

Deşi îmi doresc din tot sufletul să înregistrăm un succes în meciul de pe Naţional Arena, am mari îndoieli că acesta este posibil. Mă tem până şi de feroezii de duminică, amatorii ăia care au aplicat o corecţie dură ungurilor (sau grecilor? nu sunt sigur, nefiind de specialitate) şi care ne-ar putea face cea mai amară surpriză. Mă gândesc însă şi la alt lucru: vom avea noroc (căci de altceva nu poate fi vorba?) şi ne vom califica pentru trecutul final. Ce şanse de a nu ne face de râs vom avea acolo, mergând cu aceeaşi oameni, cu aceleaşi abilităţi şi cu aceeaşi lipsă orizont tactic? Fotbalul nostru seamănă tot mai mult, la vârf, cu miuţele de pe maidane şi trebuie să ai nervi tari ca să suporţi inepţiile fotbalistice pe care le mai transmit televiziunile, timp de două reprize. Pentru că în terenurile noastre nu se întâmplă nimic din ceea ce ne-a devenit atât de familiar din transmisiile din campionatele de top ale Europei. De aceea, spectatorii părăsesc în masă stadioanele, iar campionatul naţional se afundă în mocirla intereselor extra-fotbalistice ale celor care l-au dus de râpă.

Din păcate, cu fotbalul se întâmplă ce se întâmplă cu mai toate sporturile care decad ca o consecinţă a lipsei de interes a celor care ar trebui să-i înţeleagă profundul rol social pe care-l joacă. Sau pe care ar trebui să-l joace într-o societate normală. Nu e însă cazul nostru.