Hai la lupta cea mare!

Ziua de 16 ianuarie 2006 va rămâne ca una de referință nu doar în istoria partidului social-democrat, ci și în aceea a politicii care se face în România. Autosuspendarea - față cu presiunea evenimentelor - a doi dintre pilonii esențiali ai structurii de rezistență a unui partid serios zgâlțâit de seismele din ultima perioadă, în special cel de după pierderea alegerilor - poate fi considerată criza majoră pe care acesta a parcurs-o de la înființarea sa. O criză care poate împinge partidul în două direcții: spre o disoluție marcată, generată de criza de autoritate și de redeschiderea competiției pentru putere, sau spre o reconstrucție internă, dacă cei care-i hotărăsc destinul vor avea capacitatea să înțeagă că momentul nu trebuie ratat. Și pentru Adrian Năstase și pentru Dan Ioan Popescu acesta înseamnă sfârșitul carierei lor politice la vârf. Ei vor rămâne, probabil, în funcțiune, și după definitivarea cercetărilor referitoare la averile lor, cercetări care, la noi, se finalizează tradițional în coadă de pește, dar nu vor mai reuși niciodată să influențeze oamenii și doctrina așa cum au făcut-o până acum. Amândoi, potrivit poziției lor, au deținut o putere aproape absolută, manevrând partidul în sensul propriilor lor opinii și interese. Semnalul deteriorării acestei poziții a fost dat de alegerile locale din 2004, când ambii au făcut pasul înapoi. Năstase a cochetat cu ideea demisiei, revenind apoi în forță și producând un adevărat puci prin dizolvarea structurii colective de conducere și în înlocuirea ei cu alta de compromis, formată din fidelii săi. Pentru Dan Ioan Popescu alegerile locale au fost însă semnalul reluării hățurilor celei mai puternice organizații și de a specula în folos propriu eșecul viitorului președinte al partidului. Pierderea - prin jocul iscusit făcut de Băsescu - a partidei legislative și intrarea în opoziție i-a plasat pe amândoi în categoria țapilor ispășitori. I-au repus pe poziții temerile aparatului legate de posibilitatea revenirii în fruntea partidului a lui Ion Iliescu. Cel care nu ar fi putut evita măsurile dure de înlăturare din prima linie a persoanelor supra-expuse. Aparatul și-a concentrat forțele, reacționând împotriva inamicului comun și realizând un transfer de putere de fațadă, Mircea Geoană fiind considerat, de toate părțile implicate, ca manevrabil în direcția dorită. Reformarea partidului a intrat într-un serios impas, ea nefiind posibilă cu aceiași oameni, aproape în aceleași poziții. Pentru că atât Năstase, cât și DIP și-au păstrat influența în structurile create chiar de ei și compuse din persoane fidele. Fidelitatea la români și, mai ales în politică, este o chestiune conjuncturală. Ea e posibilă doar atâta timp cât obiectul acestei atitudini are ce să ofere în schimb. Aflați la strâmtoare, politic și juridic, cei doi autosuspendați nu vor mai avea mare lucru de oferit și momentul retragerii lor coincide cu declanșarea unei noi competiții pentru ocuparea pozițiilor de forță. Practic, bătălia se va da între gruparea care insistă în a-l propulsa pe Mircea Geoană spre pupitrul deciziilor renegociate și cea care, acuzând eroarea de la Congres, va reclama revenirea fondatorului partidului, singurul care mai poate garanta o percepție de tip social-democrat pentru o majoritate electorală care nu se regăsește în alte platforme. Practic, vom asista la o competiție între fostul și actualul președinte și la o încercare aproape disperată de a obloji rănile de imagine provocate de defecțiunea celor doi lideri autosuspendați. O bătălie între două facțiuni reformiste de fațadă. Pentru că una de fond ar implica resurse pe care partidul nu le are. Și oameni...