Habotnicia în post: cum ne-au descris, în istorie, străinii. „N-au mai multă religie decât vitele lor; afară de posturile lor repetate, care se întind aproape de jumătate de an”

În secolele trecute, Postul Paştelui a fost una dintre tradiţiile religioase păstrate cu sfinţenie de români, fapt remarcat de numeroşi străini care au călătorit în ţinuturile actuale ale României. Unii autori au privit cu uimire felul în care românii respectau obiceiul dinaintea marilor sărbători religioase, observând că se abţineau de la mâncărurile de origine animală, însă nu se abţineau de la vicii.

„Potrivit rătăcirii acelui popor nespiritualizat, dacă ai postit cu străşnicie şi ai serbat Paştele, totul s-a împlinit”
Felice Caronni a călătorit în Transilvania la începutul anilor 1800 şi a relatat că, deşi românii ţineau zilele de post, mulţi dintre ei nu puteau rezista patimilor băuturii:
 „Potrivit rătăcirii acelui popor nespiritualizat, dacă ai postit cu străşnicie şi ai serbat Paştele, totul s-a împlinit. Se mai găsesc încă printre români necredincioşi, care nu s-au sinchisit în viaţa lor de vreo practică religioasă sau care s-au arătat în biserică doar de ochii lumii. Totuşi sunt unii foarte riguroşi (habotnici) care se abţin marţea şi vinerea de la carne şi ţin cu o grijă fariseică orice alt post. Dar cu toţii beau vin, bere, rachiu şi câteodată cu atâta lipsă de măsură, încât merg «cu ochii deschişi», visând la năluci şi suferă de convulsiuni, care îi mână la groapă”, scria Felice Caronni, potrivit autorilor volumului „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”.
Din aceeaşi perioadă datează şi mărturia medicului James Oscar Noyes, care a trăit mai mulţi ani în Ţara Românească, lucrând în slujba sultanului:  „Abstinenţa din zilele de post este atât de aspră încât nu poţi cumpăra, cu aur, nici măcar o cană de lapte. Vasile, celebrul tâlhar român, după ce ucisese într-o vinere o întreagă familie şi-i jefuise locuinţa, a fost şocat să vadă pe unul din banda sa lingând o farfurie care conţinuse unt. «Păgânule!», a strigat el, dându-i o cumplită lovitură celui ce încălcase postul, «nu ai tu nicio frică de Dumnezeu?» Totuşi, domnul bogat şi călugarul viclean se mulţumeau cu respectarea primelor şi ultimelor zile ale lungului post”, remarca acesta.

Între pioşenie şi cochetărie
Publicistul francez Eugene Jouve a călătorit la mijlocul secolului al XIX-lea în Ţara Românească şi observa cochetăria româncelor, pe care o afişau chiar şi prin gesturi aparent pioase:  „Trebuie să te arăţi puţin mai conciliant cu pioasele enoriaşe care ţin, cu străşnicie, cele două sau trei posturi, şi cele două sute de zile de sărbătoare ale grecilor, şi nu intră niciodată într-o biserică fără să sărute, cu devoţiune, toate icoanele, făcând la fiecare oprire câte şapte cruci, de la pământ până la frunte. Acest semn de credinţă, foarte la modă, are dublul avantaj de a satisface, în egală măsură, pioşenia şi cochetăria feminină, arătând la fiecare prosternare un picior bine cabrat sub o rochie scurtă”, relata francezul.
În 1774, veneţianul Francesco Griselini a pornit într-o lungă călătorie în Banatul Timişoarei pentru a cerceta acest ţinut şi oamenii săi. În lucrările sale, felul în care românii ţineau postul nu a trecut neobservat:  „Nu numai că se mulţumesc doar cu pâine, zarzavaturi şi legume, dar unii merg cu înfrânarea până acolo încât se depărtează în timpul postului de soţiile lor, ba chiar nici măcar nu lasă să li se sloboadă sânge, oricât de grea ar fi boala care i-ar ameninţa. Ei beau totuşi vin, bere şi rachiu, uneori chiar până la exces, ceea ce are o influenţă aşa mare asupra sistemului nervos, încât le produce noaptea năduşeli, vise şi fel de fel de vedenii jalnice şi, la temperamente mai puţin rezistente, atrag după sine o slăbiciune din cele mai îngrozitoare...”, relata cărturarul.

Postul, perioadă dificilă
Tot în secolul al XVIII-lea, boemul Johann Leman a călătorit în Ardeal alături de trupa sa de teatru şi îşi amintea cu groază prima sa călătorie la Deva:  „Era în februarie 1782. Era un ger nemaipomenit, pe lângă asta, o scumpire generală a fructelor în toată ţara, care a ţinut toată iarna. Mizeria locuitorilor din Deva, în acea vreme, datorată lor, m-a zguduit adânc. Nu le era îngăduit oamenilor, cât ţinea postul, să mănânce carne. În general, postitul poate avea părţile bune. Dar cazurile de forţă majoră ar trebui să aducă o dispensă de la legile acceptate de bună voie. Aici era cel mai cumplit caz de forţă majoră. Scumpirea se menţinea înainte, la toate. Eu nu mănânc mult, dar câtă pâine se cumpără pe o groşiţă, înghit dintr-odată. Ouăle erau aşa de rare că nu puteai căpăta trei pentru o groşiţă. Peştele este foarte scump în regiune şi destul de rar. Ce puteau face bieţii oameni? În fiecare casă erau bolnavi. Ei beau mult vin şi, după cum este obiceiul în Transilvania, vin din anul acela. Oamenii mi se plângeau cu lacrimi în ochi de pieirea lor pe care o vedeau cu ochii”, afirma acesta.
Colonelul austriac Moritz von Angelli a trăit în Iaşi la mijlocul secolului al XVIII-lea şi nu s-a împăcat nici el cu posturile românilor:  „Aceste posturi şi restaurările ce le urmau erau vremea recoltei de aur pentru doctori, farmacişti, femei bătrâne şi şarlatani de toate soiurile”, afirma militarul austriac.

Cuvinte dure despre români
Mai dur în descrierea posturilor românilor din secolele trecute s-a arătat Ignaz von Born, consilierul pe probleme de minerit de la Curtea Imperială din Viena, revenit în Transilvania şi Banat în 1770:  „Sunt lipsiţi de religie, arte şi ştiinţe; copiii lor, de când au abia câteva zile, sunt scăldaţi afară în aer liber în apă caldă, iarna, ca şi vara, şi înfăşaţi în pânză de in sau stofă de lână groasă. De la 6 până la 12 sau 14 ani sunt folosiţi pentru paza vitelor; fetele învaţă în acelaşi timp să spele, să facă pâine, să toarcă, să coasă, să ţeasă şi aşa mai departe. De la 14 ani, sunt folosiţi la lucrul câmpului. Ei cultivă cel mai mult porumbul sau cucuruzul, totuşi seamănă şi orz şi grâu; ei fac din fructele pomilor, pe care-i sădesc în mare număr, un fel de vinars pe care-l numesc rachiu şi pe care îl beau din belşug”, afirma Ignaz von Born.
Geologul remarca numeroasele superstiţii ale localnicilor şi faptul că ţineau cu stricteţe posturile, deşi religia era adesea tratată superficial. „În ce priveşte religia, nu prea ştiu ce să vă spun, totuşi ei mărturisesc că fac parte din cei pe care noi îi numim graeci Ritus non Unitorum. Dar, de fapt, n-au mai multă religie decât vitele lor; afară de posturile lor repetate, care se întind aproape de jumătate de an şi care sunt atât de stricte că nu îndrăznesc să mănânce deloc carne, ouă sau lapte, abia dacă mai au vreo idee despre alte îndatoriri religioase. Totuşi, postul acesta îl ţin cu atâta sfinţenie, încât nimic nu-i poate face să-l uşureze sau să-l întrerupă, chiar dacă nesocotesc toate celelalte legi divine sau umane. Un tâlhar nu-şi va îngădui să încalce această abstinenţă şi nici nu-şi va dezmierda nevasta sau pe a altuia de teamă că Dumnezeu nu i-ar mai binecuvânta isprăvile. Riturile sau ceremoniile acestui popor aduc mai mult cu păgânismul decât cu religia pe care o mărturisesc ei; de exemplu, niciodată o femeie la ei n-ar îndrăzni să omoare un animal de orice fel ar fi”, afirma geologul născut în Transilvania, aflată atunci în Imperiul Habsburgic.