Guvernatorul României

În preaplinul său de slugărnicie şi oportunism, Gabriel Oprea n-a pierdut ocazia de a-l omagia pe noul însărcinat cu afaceri al Statelor Unite, Dean Thompson, oferindu-i o plachetă de onoare a MAI? De ce? Omul nici n-a apucat să despacheteze şi s-a şi trezit cu o medalie...
La dineul oferit de fostul însărcinat cu afaceri, Douane Butcher, cu prilejul zilei naţionale a Statelor Unite, printre mărimile din Justiţie invitate s-a numărat şi o anonimă: judecătoarea Camelia Bogdan, proaspăt promovată la Curtea Supremă.
Cu prilejul festivităţilor prilejuite de Ziua Justiţiei, dna Livia Stanciu, şefa Înaltei Curţi a ţinut să  mulţumească fierbinte pentru sprijinul acordat... ambasadei Statelor Unite!?
Tabloul acesta poate fi completat cu desele convocări la ambasadă, de către acelaşi Douane Butcher, a Procurorului general, a procurorului şef al DNA, al preşedintelui CSM – cu mult mai des decât alţi reprezentanţi ai instituţiilor importante ale ţării. E drept că, din când în când, dl Butcher s-a mai dus şi el pe la amintitele instituţii, mai ales spre finalul mandatului când a fost încărcat de onoruri.
De unde această slăbiciune a americanilor faţă de „instituţiile verticale?” O explicaţie vine, desigur, din dorinţa lor de a întări autoritatea acestora, spre binele statului de drept. Dar cea mai plauzibilă constă în aceea că Justiţia rămâne instrumentul preferat prin care o mare putere controlează şi „îndrumă” o putere suzerană. Nimeni nu-şi mai pierde timpul cu politicieni nesiguri şi inconsecvenţi. Justiţia are structura ei proprie de putere şi – să zicem – independenţă, iar orice demers pe această cale are incomparabil mai multe şanse de reuşită.
Jocul pe care reprezentanta „Marelui Licurici” îl face în România nu este nou. El s-a făcut simţit încă din mandatul ambasadorului Guest a cărui antipatie l-a costat pe Năstase cariera politică şi, ulterior, libertatea. Nici Voiculescu nu s-a manifestat ca un fan al americanilor, iar invitarea la ziua naţională a judecătoarei Camelia Bogdan avea să se lege direct de rolul său în condamnarea mogulului. Nici pe Antonescu, care s-a pronunţat cu imprudenţă agresivă la adresa aripii prea protectoare a Marelui Licurici, nu l-a avantajat o astfel de atitudine, ieşirea sa din joc putând fi pusă în relaţie cu opţiunile ambasadei. Pragmatismul american se defineşte cu tărie în însuşi cursul pe care l-au rezervat relaţiile bilaterale: nu mai e nevoie de un ambasador amator şi gafeur, precum Gitenstein, cel care confunda Curtea Constituţională cu Curtea Supremă, la suspendare, şi care era mai preocupat de aranjamentele locale de după încetarea mandatului. Este suficient adevăratul dirijor, care este însărcinatul cu afaceri, „antena” instituţiilor active ale statului pentru a influenţa în sensul considerat bun de americani politica românească. Or, acelaşi pragmatism arată că nici un alt instrument nu este mai eficient într-un asemenea demers decât justiţia – cea ai cărei şefi ştiu să-şi facă datoria şi să fie recunoscători pentru susţinerea care se acordă independenţei lor. Iar dacă ar fi să acceptăm ideea unei vasalităţi de tip modern, atunci nu preşedintele şi nici primul ministru nu sunt cei care decid – ci „guvernatorul” din umbra ambasadei...