Gura păcătosului Severin

Văzut de la distanţă Adrian Severin nu inspiră sentimente de simpatie. Nu are carismă, cum se spune, şi ăsta e un dat pe care nu poţi să-l modifici prin acte de voinţă. Văzut de aproape, ascultat şi - mai ales citit - Adrian Severin se devoalează ca una dintre cele mai lucide şi mai corecte conştiinţe publice. Sunt sigur că unii dintre cititorii mei vor sări în sus: cum adică coruptul ăsta de la Parlamentul European e o conştiinţă lucidă? Da. Cred că este. Şi mai cred că la fel ca în oricare afacere de acest gen adevărul despre lobby-ul său, “provocat“ de nişte gazetari ce se hrănesc din scandal, este pe undeva pe la mijloc. Că există dubii în această privinţă o dovedeşte faptul că autorităţile de la Strasbourg nu s-au mai pripit să ia vreo măsură în cazul lui, lăsând rezolvarea pe seama mult mai creativilor procurori români. Deci, să nu-l condamnăm - după bunul nostru obicei- pe Adrian Severin înainte ca justiţia să de o sentinţă definitivă în acest sens.
Despre ceea ce vreau să vorbesc: prin blogul său şi prin nefiresc de puţinele surse de informare care-i preiau mesajele, Adrian Severin a pus în discuţie câteva dintre cele mai delicate probleme ale dosarului actual românesc, între care limitele independenţei naţionale şi imixtiunile în agenda internă a unor diplomaţi străini, rapoartele dintre instituţiile democratice şi cele de forţă, limitele evidente ale unei justiţii timorate şi controlate, insuficienţa cronică a aparatului administrativ. Ultimul său comentariu se referea la "festivalul" DNA, unde autorul identifică semnalele unei evidente involuţii de la o democraţie asumată pripit, la o dictatură drapată în robă. Şi, în general, la faptul că o simplă direcţie dintr-un minister - cum este DNA - adună, la bilanţul în care ar fi trebuit să vorbească mai mult despre problematica corupţiei decât despre "succesurile" sale autentice, toată floarea puterii în uniforme sau costume civile. Autorul mai face o observaţie care a scăpat (voit sau nu) multora dintre comentatori: singurele absenţe notabile de la ceremonia de beautificare a şefei DNA (cum am scris într-un comentariu recent) a fost aceea a reprezentanţilor principalei instituţii democratice: Parlamentul. Nici Zgonea şi nici - mai ales - Tăriceanu nu au fost invitaţi, probabil pentru a nu afecta atmosfera festivă prin rezervele şi criticile deja cunoscute. A fost nu atât o omisiune, cât o sancţiune, menită să stigmatizeze în faţa asistenţei lipsa de respect şi consideraţie fată de principala instituţie a statului - cum limpede reiese din comportamentul şi limbajul participanţilor. Iar numeroasele uniforme cu fireturi care au umplut sala îi evocă observatorului o mentalitate şi o realitate: aceea care caracterizează regimurile totalitare. "Întrega coregrafie a bilanţului DNA - mai mult o şedinţă de instruire a oaspeţilor decât o dare de seamă a gazdelor - vorbeşte despre răsturnarea (desigur neconstituţională) a ierarhiei în cadrul puterii executive", conchide Adrian Severin, ale cărui observaţii ar trebui luate în seamă. Însă, cum nimeni nu este profet în ţara sa, nici avertismentele sale nu vor face prea multe valuri atâta timp cât cursul lucrurilor îndreptăţeşte observaţia din titlu: "Răul se hrăneşte din tăcerea celor buni".
PS. Nu aş vrea să se tragă concluzia că trebuie pusă sub semnul întrebării activitatea acestei instituţii vitale pentru sănătatea statului. Trebuie puse însă excesele şi abuzurile pe care prea multă putere şi prea puţin realism le pot genera într-o instituţie a cărei principală caracteristică rămâne forţa represivă.