‘Greaua moștenire’

În timp ce la Rast, președintele Băsescu se răfuiește cu presa, la Spanțov, premierul Tăriceanu aruncă răspunderea pe seama „grelei moșteniri” și a lui Ceaușescu. Dacă în privința dlui Băsescu nu avem de-a face cu nici o noutate, procedeul domniei sale de a deturna sensul unei discuții prin invocarea unor aspecte care n-au nici o legătură cu cazul în discuție (vezi, Doamne, Vântu ar fi vinovat că sinistraților nu li se acordă suficientă atenție și sprijin) fiind unul cunoscut atitudinea lui Tăriceanu este mai surprinzătoare. Premierul ne obișnuise până în prezent ca, utilizând un mai mic coeficient de demagogie decât câțiva dintre campionii acestui procedeu și am să-i numesc ca șefi de promoție doar pe domnii Boc și Flutur să se mențină în limitele bunului simț. Pentru că, într-un moment în care a fost pus în față cu o situație a cărei gravitate o ignorase (zile la rând declarase că dracul nu e chiar așa de negru și că deși Dunărea vine umflată la vale, nu pune în pericol zonele riverane) nu găsește o altă ieșire decât în invocarea „grelei moșteniri”. Este ultimul argument la care se recurge, sistematic, de 16 ani încoace, când incompetența și lipsa de reacție adecvată sunt puse în evidență de împrejurări. Tăriceanu îl scoate vinovat pe Ceaușescu de ce se întâmplă: acesta a proiectat greșit digurile și le-a executat de mântuială. Nu faptul că, așa cum erau, ele n-au mai fost, nici corectate, ci nici măcar întreținute. Ba, mai mult, sub ochii nepăsători ai autorităților s-au făcut intervenții și modificări care le-au fragilizat și le-au făcut să cadă ca popicele la prima încercare mai serioasă. Nimeni nu pare să fi văzut că pe zone întregi țăranii și-au situat casele din pietrișul și argila extrase din diguri, că diverși întreprinzători le-au modificat în interes propriu, că nimeni nu s-a mai interesat de întreținerea lor. Digurile constituie un element important de securitate națională, dar nici măcar în ceasul al 12-lea membrii CSAT nu s-au încumetat să lase la o parte bătaia pentru controlul serviciilor secrete, ca să abordeze acest subiect vital. Iar dacă tot este să luăm în brațe „greaua moștenire”, de ce să-l blamăm doar pe Ceaușescu, care de bine de rău tot a reacționat după inundațiile din ’70, și să nu-l tragem la răspundere și pe Gheorghiu Dej, cel sub a cărui înțeleaptă conducere s-au desecat bălțile și s-a dat agriculturii importante suprafețe de care echilibrul ecologic natural avea nevoie ca supape de reglaj în situații de calamitate? Tăriceanu nu face altceva decât să recite o lecție cea pe care o evoca și Ceaușescu în ’77, la cutremurul cel mare, când îi găsea responsabili de prăbușirea blocurilor de pe Magheru pe capitaliștii odioși dintre războaie, dornici de câștiguri rapide - „strămoși” politici ai dlui Tăriceanu. Pierdere de timp și exercițiu retoric: există o singură „moștenire grea”: cea a propriei incapacități de a gestiona corespunzător o situație de criză, mai ales în condițiile în care aceasta se anunțase și în care se puteau lua măsuri care să atenueze efectele distructive ale inundațiilor.