Grațiere sau amnistie?

Ceaușescu avea un obicei care l-a făcut simpatic infractorilor. Când pușcăriile se aglomerau peste procentul maxim de suportabilitate, dădea un decret de amnistie și se făcea loc pentru cei care continuau să atenteze la avutul obștesc – pentru că marea majoritate a condamnărilor să deădeau pentru infracțiuni care vizau supraviețuirea (în cazul țăranilor care furau din recoltă) sau un trai ceva mai bun (pentru gestionarii și mandatării de toate spețele). După Revoluție, aceste manevre au fost permanent suspectate de un substrat politic și au născut dispute. Cea mai celebră rămâne grațierea acordată de președintele Iliescu în finalul ultimului său mandat (pe care a văzut-o ca un fel de încheiere a socotelilor legate de putere și ca un pact cu posteritatea). Nici prin cap nu i-a trecut atunci președintelui că prezența pe lista de grațiere a lui Miron Cosma avea să stârnească un asemenea scandal, încât a fost nevoit să o retragă. Gest neuzual, care nu a potolit cu nimic îndârjirea unei opoziții care tocmai se vedea pe cai mari și nu putea pierde un asemenea prilej. Cea mai gravă consecință a acestui gest a constituit-o, însă, declanșarea revoltei din sânul propriului partid, unde perspectiva întoarcerii sale la comenzi, cu intenția de a face curățenie printre profitorii guvernării, generase panică. Mihai Tănăsescu și Dan Ioan Popescu au fost atunci primii care au declanșat tirul de pe urma căruia avea să se producă puciul care, la Congresul PSD, l-a scos din joc pe fondator și l-a pus în locul său pe perdantul Geoană. Miron Cozma s-a întors la pușcărie și a făcut “la zi” cei câțiva ani care-i mai rămăseseră dintr-o condamnare excesivă. Nu cu mult timp în urmă, după încarcerarea lui Adrian Năstase (sau înainte?) Mădălin Voicu și Nicolae Păun au înaintat un proiect de lege pentru amnistia condamnărilor mai mici de șase ani. Unul dintre argumente – dincolo de acela al prea-plinului din pușcării – a fost că prea mulți dintre “pensionari” erau țiganii, căzuți pradă rigorilor legii din cauza sărăciei și a lipsei de educație. Examinarea proiectului a trenat până când, zilele trecute, Senatul l-a luat în discuție și l-a respins pe motive de procedură. Gândul tuturor a zburat spre cel mai proaspăt încarcerat – Gigi Becali – văzând în inițiativa respectivă o încercare de a-l salva pe acesta. Ceea ce chiar n-a fost cazul. Becali a cerut, în gura mare, clemență din partea colegului de tribună și de pahar, de la Cotroceni. În ciuda unei simpatii reciproce evidente, generată de condiția culturală, mă îndoiesc că Băsescu va face un astfel de gest. Din principiu. Personajul nu-și încarcă afectul cu recunoștințe de nici un fel. Folosește oamenii, cât timp are nevoie de ei, după care îi abandonează fără nici un regret. Ultima nădejde a lui Gigi rămâne o amnistie, mai bine argumentată, sau o eliberare înainte de termen pentru comportament exemplar. Poate că va comite și niște opere literare sau științifice în acest răgaz, pe baza cunoștințelor acumulate pe când avea consilieri de c(l)asă.