Golurile din buzunare!

În urmă cu 16 ani, la Cupa Mondială din America, am organizat, cu colegii de la „Libertatea” (cea de atunci) primele vizionări colective ale meciurilor României. Am adunat seară de seară, la Teiul studențesc, mii de suporteri care simțeau nevoia să se bucure (sau să sufere) împreună, să retrăiască atmosfera de pe stadioanele îndepărtate ale Lumii Noi. A fost o veritabilă premieră care astăzi, iată, practic s-a globalizat. Câteva milioane de spanioli au vizionat finala Campionatului Mondial în piețele publice sau pe stadioane, în condițiile tehnice pe care le oferă era digitală. În 1994 reușisem cu mare dificultate să găsim un videoproiector disponibil, iar despre calitatea vizionării nu vreau să mai comentez. Dar asta n-a contat pentru miile de români care așteptau atunci de la fotbal revanșa pe care se părea că nici Revoluția nu le-o poate oferi. Anul 1994 a fost și ultimul din cartea recordurilor fotbalului românesc, a cărui explozie majoră s-a consumat în 1988, odată cu câștigarea finalei Cupei Campionilor Europeni de către Steaua. A fost începutul sfârșitului, o generație de sportivi de excepție stingându-se treptat. Le-au luat locul nu alți fotbaliști dotați, ci negustorii fotbalului – „finanțatorii”, antreprenori, procuratori care au transformat campionatul intern într-o parodie cu câștigătorii desemnați pe sub masă și cu aranjamente de culise fără perdea. Stadioanele s-au golit treptat, s-a golit și rezerva de fotbaliști de vânzare și iată că am ajuns ca la marile cluburi europene, cele care fac legea în fotbal, să nu mai joace decât Chivu. Același Chivu, care alături de Lobonț joacă într-o scenetă comercială penibilă, în care sunt simpli spectatori ai marelui eveniment african, la o bere ... Cât este de important fotbalul pentru moralul unei națiuni s-a văzut limpede cu această ocazie. Defilarea de super-VIP-uri din tribunele stadioanelor sud-africane, numărul mare de spectatori, angrenarea emoțională a tuturor segmentelor societății au făcut ca pentru o lună măcar, cei care și-au pus speranțe de diferite calibre în capricioasa minge „Jabulani”, să mai uite de criză și de efectele sale. A fost un soi de armistițiu, în timpul căruia previziunile sumbre au lăsat locul optimismului contagios al stadioanelor. Nu știu cât de puternic a fost impactul asupra noastră, în condițiile în care n-am mai avut de ce să ne implicăm sufletește, dar cred că cei vreo trei milioane de români care au urmărit finala au încercat ca măcar pentru cele 120 de minute dramatice să nu se mai gândească la tăierea lefurilor, la creșterea TVA, la efectele inundațiilor și la incoerențele strigătoare la cer ale unor oameni care n-ar avea loc să joace nici în divizia „Onoare” (chiar cu atât mai puțin) a politicii. Campionatul mondial a trecut, finala a rămas în amintiri și noi ne întoarcem la miuțele noastre de fiecare zi și la incapacitatea cronică a „jucătorilor” noștri de a marca altceva decât goluri în buzunare .... Ale noastre nu ale lor ...