Ghinionul rotativ

Nu ştiu dacă atunci când Malta a luat preşedinţia rotativă cineva şi-a exprimat vreo îngrijorare legată de capacitatea acestei mici ţări de a duce o asemenea povară, pentru care cu siguranţă că nu era nici pregătită şi nici prea dotată instituţional. Cel mai puţin şi-au pus astfel de probleme maltezii înşişi, pentru că nici până la ei nu se întâmplase ca vreo ţară să capoteze  într-o activitate care era oricum atent girată şi supravegheată de birocraţia supraponderală de la Bruxelles. De altfel, această rotaţie a fost o invenţie de complezenţă menită să dea tuturor ţărilor membre (inclusiv celor ca Malta) sentimentul că fac ele însele o parte din serviciul comunitar, pentru o perioadă redusă de timp care le putea fi folositoare pentru a înţelege şi a se acomoda cu mecanismele Uniunii.
 
Când ne-a venit şi nouă rândul parcă s-au răsturnat toate regulile şi procedurile. Cel dintâi care a pus lumea pe foc a fost propriul nostru preşedinte, care s-a îndoit public de capacitatea Guvernului „său” (căci acesta era de fapt, chiar dacă nu cu oamenii pe care îi prefera el) de a se acomoda cu o asemenea sarcină. Era un guvern pe care îl „lucrase” din greu, căruia îi pusese nenumărate beţe în roate şi căruia îi ceruse aproape săptămânal demisia. A fost un şoc care i-a trezit din letargia de final de mandat şi pe Juncker şi Timmermans, care nu aveau chef să transfere asupra lor povara incompetenţelor Guvernului de la Bucureşti. Situaţia în care ne-am aflat i-a sensibilizat atunci pe austrieci, dispuşi să se mai obosească un tur şi pe finlandezi, gata să preia din mers şi mai devreme serviciul în slujba Uniunii. Că nu s-a materializat niciuna dintre aceste oferte a fost chiar de mirare, iar România s-a încordat într-un exces de ambiţie, luînd soarta Uniunii în mâinile sale neexperimentate, lucru care i-a impresionat pe europenii care şi-au mai revenit din îngrijorări, mizând şi pe capacitatea preşedintelui Iohannis de a insufla entuziasmul şi competenţa necesare responsabililor români.

Ce a urmat este de acum istorie. Un semestru impecabil din punct de vedere al eficienţei şi al determinării, pe parcursul căruia nu s-a înregistrat nicio sincopă şi care i-a cam lăsat cu gura căscată pe acei europeni obişnuiţi cu abordări mai formale şi mai puţine entuziaste faţă de ceva ce nu reprezenta pentru ei decât un episod curent de lucru.

Pentru noi a fost însă cu totul la altceva. O răzbunare pentru frustrările în serie oferite de dăscălimea bruxelleză, preocupată să ne urecheze  cât mai des pentru ceea ce unii dintre ei considerau că este insubordonare faţă de nobilele idealuri ale unei democraţii confruntate cu fenomenele bizare ale unui dublu standard, inclusiv legislativ şi constituţional. Echipele româneşti de la Bruxelles şi Bucureşti au funcţionat impecabil, România înregistrând performanţe care pe alţii ori nu i-au interesat, ori nu le-au au fost la îndemână. Am închis peste 90 de dosare - cât croaţii şi austriecii la un loc - şi am făcut din Bucureşti un veritabil centru european al reuniunilor la vârf pe toate domeniile. S-a lucrat atât de bine încât pur şi simplu scepticul nostru preşedinte s-a văzut nevoit să recunoască cu jumătate de gură că „România e mai bună decât imaginea ei” - imagine pe care însuşi se străduise din răsputeri să o maculeze.

Un astfel de succes ar fi trebuit ca, în condiţii normale, să aibă ecoul necesar. Nu l-a avut. De ce? Pur şi simplu -  vorba aceluiaşi personaj aici evocat - datorită ghinionului! Ghinionul de a fi preluat această „rotativă” pe finalul mandatului structurilor europene şi al schimbării masive de gardă, ceea ce a făcut ca cei care plecau să nu mai fie interesaţi în a recunoaşte meritele (trecătoare şi neimportante) ale României, iar cei care abia veneau, având cu totul alte teme şi priorităţi . Am aterizat, cum s-ar spune, fără plasă pe un teren accidentat de goana după funcţii şi privilegii a noilor aleşi. Ceva aproape asemănător s-a întâmplat în ţară. Aflat sub tirul concentrat al unei opoziţii nefericite că succesul europarlamentar nu se cuantifică, nici prin rezultatul moţiunii şi nici prin dezmembrarea coaliţiei sub impactul unui congres mai puţin centrifug decât se aşteptau, Guvernul nu am mai avut parcă nici timp şi nici chef să sărbătorească. A făcut-o formal, cu un speech plat al premierului asistat de modestul ambasador Ciamba, într-o emisiune difuzată la o oră nefericită şi abandonată în scurt timp de canalele care o preluaseră. Această stare de lucruri a generat o insatisfacţie marcată din partea celor care îşi dăduseră sufletul pe altarul rotaţiei, aşteptând măcar o mângâiere pe creştet, care nici aceasta nu s-a mai produs.

Nu mai vorbesc despre faptul că succesul preşedinţiei era considerat instrumentul providenţial pentru repararea nedreptăţilor trecutului, între care s-au tot numărat MCV şi Schengen, pe care însuşi Juncker le promisese ca un cadou din partea sa la încheierea mandatului.