Ghetto-ul diplomatic

Ceea ce s-a întâmplat cu cetățeanul român care a murit într-o închisoare poloneză în urma unei greve a foamei, fără ca autoritățile noastre să-i asigure nici cea mai mică asistență, este nu doar un fapt revoltător, ci și unul tipic pentru o diplomație care nu s-a desprins de modelul din care descinde: cel comunist! Vreme de o jumătate de secol misiunile diplomatice ale României au avut câteva sarcini specifice: să facă spionaj (ceea ce nu e de condamnat, o face toată lumea sub diverse forme), să promoveze imaginea și operele „tovarășului și tovarășei” și să contracareze - cum puteau - acțiunile dușmănoase ale diasporei. Cu această fișă a postului, ambasadele noastre au devenit niște fortărețe pregătite în orice moment de asediu, corpul diplomatic aventurându-se în afara lor doar pentru eventualele cumpărături - și atunci urmăriți cu maximă vigilență de securiștii sub acoperire ai ambasadei. Despre rezolvarea problemelor românilor aflați în trecere sau stabiliți pe acolo nici nu putea fi vorba: cei stabiliți fugiseră sau renunțaseră la cetățenie, iar cei în trecere erau probabil în curs de a alege libertatea. După 1989 lucrurile nu s-au schimbat, în mare. Mentalitatea de ghetto s-a perpetuat, iar relațiile cu noile realități au evoluat cu maximă timiditate. Deschiderea granițelor și libera circulație a românilor n-a reprezentat pentru ambasade decât o bătaie de cap în plus. Pentru majoritatea membrilor corpului diplomatic stagiul la post se reduce la o acerbă încercare de strângere de bani pentru zilele negre de după și pentru achitarea datoriilor contractate cu prilejul „investițiilor” făcute pentru a primi funcția. Nu sunt vorbe de clacă, se știe foarte bine că în spatele ușilor închise există un mercurial strict pentru fiecare funcție, de la femeie de serviciu până aproape de vârf. Ce-au făcut cei de la ambasada din Varșovia? Nimic deosebit. Au tratat lucrurile ca de obicei. De ce să-și bată capul pentru un român, aflat și în pușcărie pe deasupra? Ce să-i facă ei? Să se bată cu statul polonez? Au preferat să aștepte să se rezolve lucrurile de la sine. Și s-au rezolvat. Crulic a murit, după o grevă a foamei îndârjită, care spune ceva despre faptul că vinovăția sa n-a putut fi prea clar stabilită. Premierul a făcut spume și vrea clarificări și măsuri. Acestea însă nu-l vor învia pe nefericitul care și-a găsit sfârșitul din cauza absurzeniei conaționalilor săi, singurii de la care putea aștepta o mână de ajutor...