Generalul ispășitor

Generalul Stănculescu a primit din partea instanței o permisie de un an, în care se poate trata pentru bolile de care suferă altundeva decât la spitalul-penitenciar. Generalul a obținut această favoare incomparabil mai greu și mai târziu decât Gorbunov, de pildă, și spre deosebire de ai aceluia, procurorii săi au făcut recurs, încercând să-l rețină în celulă. Probabil că, până la urmă, bunul simț va învinge și generalul se va putea întoarce acasă pentru a medita la ciudățeniile destinului. Generalul Stănculescu este, probabil, ultimul deținut politic din această țară. Condamnarea sa nu poate fi scoasă din tiparele acestei categorii. Ba chiar, aș adăuga: ultimul deținut politic de tip comunist! Probabil că Ceaușescu a fost mândru, acolo în mormântul său necunoscut, de procurorii și judecătorii care l-au întemnițat pe general. Aceștia au lucrat după metodele cunoscute și în timpul anchetei, și la proces. Practic, de când a fost înhățat de mascați, generalul nu a avut nicio șansă: era deja condamnat. Pentru o bună parte a opiniei publice, lucrurile continuă să rămână în ceață. Ce-a făcut Stănculescu? A reprimat Revoluția - spun magistrații crescuți și educați la școala comunistă. A dat ordin să se tragă în manifestanți. E drept că acel ordin nu se regăsește, negru pe alb, pe nicăieri, dar asta nu mai contează. Este o apreciere intrată în legendă. De ce și-a mai pus el piciorul în gips? De ce l-a urcat pe Ceaușescu în elicopter și l-a trimis în bejenie? De ce n-a preluat comanda armatei și nu a întors armele, în buna tradiție națională? De ce abia după vreo șapte ani s-au trezit cei care s-au trezit să-l acuze? Toate aceste întrebări rămân fără răspuns. Stănculescu a intrat în pușcărie după ce aceasta s-a golit și de ultimul reprezentant al „batalionului disciplinar CPEX”, prin care s-a încercat exemplificarea unei atitudini istorice față de comuniști. Cineva trebuia să fie vinovat și cum ciracii politici ai lui Ceaușescu s-au degajat de vinovați, țapul ispășitor a devenit generalul. Este meritul a doi președinți români de a fi declanșat și de a fi susținut această campanie prin care omul care deține o parte dintre meritele victoriei Revoluției a fost trecut de cealaltă parte a baricadei și transformat în dușman al poporului: Emil Constantinescu, cel care a încercat în acest fel să ofere o satisfacție contestatarilor săi, care-l acuzau de pactizare cu „neocomuniștii”, și Traian Băsescu, cel care a girat până la capăt această mascaradă prin justiția pe care o controlează „democratic”. Este una dintre caracteristicile imuabile ale istoriei, aceea că întotdeauna învingătorii sunt cei care au dreptate. Probabil că așa se întâmplă și acum. Prin Stănculescu, „învingătorii” vor să dovedească valoarea victoriei lor, că aceasta nu a venit de la sine și că au avut în față un inamic perfid și galonat. Și ce exemplu mai bun decât acesta? Dacă va reuși să-și rezolve problemele de sănătate, la anul, pe vremea asta, generalul se va întoarce la pușcărie să-și continue calvarul. M-ar mira să apară o scânteie de bun simț și cel care are acest drept constituțional să facă să înceteze acest spectacol prost și dezonorant pentru o democrație europeană.