Fundamentalismul sanitar şi dreptul oamenilor la propria sănătate

Omenirea începe să-şi piardă răbdarea în faţa politicilor absurde şi abuzive de „ocrotire” a sănătăţii publice, adoptate de guverne cu tentaţii totalitare. Statul îşi asumă pentru prima dată în istorie rolul de sanitar total, printr-o atitudine de forţă care excede limitele normalităţii, rol care îi conferă drepturi depline asupra evaluării sănătăţii persoanelor, putând lua orice  decizii, cu sau fără voia lor. Ce fel de decizii, am văzut: de la blocarea totală a vieţii sociale şi economice, cu încarcerarea la domiciliu a vârstnicilor, cu penitenciarizarea instituţiilor spitaliceşti, până la închiderea muzeelor sau a parcurilor, considerate, total nejustificat, ca potenţiale focare de infectare.

Profitând de incompetenţa politicienilor, medicii - nu doar infecţionişti - au preluat frânele guvernării instituind un veritabil fundamentalism sanitar. Arafat şi Tătaru, precum şi alte câteva vedete medicale prezente mai des prin studiouri decât prin saloane, hotărăsc cum trebuie să trăim ca să nu ne îmbolnăvim şi să le dăm lor bătaie de cap. Pentru nici o altă maladie - poate doar cu excepţia ciumei şi holerei - nu s-a procedat atât de radical, restricţionându-se pur şi simplu dreptul la o viaţă socială normală a tuturor. Deciziile nediscriminatorii luate pentru ansamblul societăţii au condus la inactivitatea şi sărăcirea unor comunităţi întregi care nu aveau nicio legătură cu epidemia. Hăituirea celor care ieşeau din casă fără declaraţie pe proprie răspundere şi internarea forţată a asimptomaticilor constituie abuzuri demne de Cartea Recordurilor. Tratarea fenomenului în plan generalist fără a ţine cont de dimensiunea focarelor şi în funcţie de algoritmi stabiliţi discreţionar face ca întreaga societate să se înscrie pe un traseu periculos de  lehamite şi exasperare.

Faptul că sectoare întregi sunt condamnate la inactivitate şi faliment fără a se avea la bază analize elementare, pune la grea încercare răbdarea oamenilor care, conform sindromului „Ceauşescu” (acela al unor restricţii absurde, de genul închiderii devreme a restaurantelor şi reducerea programului TV la două ore) ameninţă să atingă limita de la care până şi mămăliga poate să explodeze. Nesiguri pe ei, guvernanţii care sunt mai preocupaţi de viitorul electoral decât de prezentul social, i-au lăsat pe Arafat şi Tătaru se instituie acest veritabil fundamentalism sanitar care nu ţine cont nici de realitatea fenomenului ( ce s-ar întâmpla dacă GCS-ul ar da publicităţii zilnic cifra totală a deceselor, pe categorii: boli cronice, accidente, crime, erori medicale, cam pe unde s-ar înscrie COVID-ul ca pondere?) şi nici de specificul societăţii (cu atacuri nejustificate la adresa credinţei şi datinilor ortodoxe).

Semnalele care vin din afară, de prin ţările în care populaţia începe să reacţioneze cu violenţă faţă de reintroducerea unor restricţii majore, nu sunt deloc de bun augur şi mă întreb cum vor decide responsabilii că pot fi prevenite. Oricum, altfel decât cu îndemnul de a ne spăla pe mâini şi de a purta mască, pe care nici nu ar mai fi necesar să ni le tot repete primul specialist la ţării în materie de igienă personală.