Fluieratul în biserică

Expresie neaoşă, semnifică un gest făcut contra curentului, nepotrivit cu opinia generală. Nu neapărat greşit, pentru că fluieratul în sine nu are nimic condamnabil. Nu se potriveşte cu locul şi cu momentul.
Sunt mai multe lucruri în actualitatea noastră care ar putea intra în această categorie. Ca, de pildă, să exprimi public rezerve la adresa monarhiei locale. Să te întrebi  de ce un premier de republică declară zi de doliu naţional pentru o persoană practic necunoscută şi lipsită de orice relevanţă istorică? Şi, mergând mai departe, să te întrebi de ce, tot într-un sistem republican, statul stipendiază o instituţie practic inutilă şi lipsită de orice semnificaţie practică, cu excepţia nostalgiei unor foşti beneficiari?
Tot a fluierat în biserică aduc rezervele exprimate la adresa eroismului unor militari care îşi pierd viaţa pe teatre de conflict cu care nu avem nimic de-a face, care s-au aflat pe acolo în postura de mercenari (bine plătiţi, dacă ne gândim la bătăliile care se dau pentru a prinde un loc în aceste unităţi), conştienţi de riscurile pe care le implică o asfel de opţiune.
Fluierat în biserică sadea (dacă nu cumva este catalogat ca diversiune finanţată de vreo putere străină) este şi orice comentariu pe seama alocării a 2% din buget pentru apărare - în fond o sponsorizare a marilor producători occidentali de echipamente militare. Dotările pe care ni le putem permite - de mâna a doua, provenind din ţări care au fondurile şi capacitatea de a le înnoi) nu ne vor fi niciodată de vreun folos, atâta timp cât este îndoielnic că ne vom putea angaja în bătălii aeriene sau navale pe cont propriu...
Tot aşa, în plină criză Brexit, să îndrăzneşti să le dai dreptate englezilor care s-au săturat să-şi consume fondurle sociale pentru a întreţine plozii imigranţilor fără chef de muncă - printre care se află şi destui dintre ai noştri - reprezintă o veritabilă jignire pentru Diasporă.
Diaspora - acea entitate dotată cu o aură patriotică, pe care politicienii noştri se întrec a o mângâia duios pe creştet - care se trezeşte odată la patru ani când simte că poate fi băgată în seamă doar dacă se înghesuie la cozile la care nu se prea ştie pentru ce votează. Cu riscul de a fluiera în biserică cred că atenţia care i se acordă - de fapt, câtorva persoane autoerijate în lideri - este disproporţionată şi că nu este normal ca viaţa noastră, a celor rămaşi acasă,  să fie cenzurată de cei care au cu totul alte probleme şi interese. Cu tot respectul, atunci când au ales să plece, indiferent de motive, au renunţat voluntar şi la calitatea  de beneficiari direcţi ai actului de voinţă şi de opţiune care este votul. Dacă aş fi legislator (bine că nu sunt) aş face din votul diasporei unul consultativ, acordând drepturi depline doar celor care se înscriu în registrele de acasă - pentru că organizarea de secţii de vot pentru câte o mână de oameni mi se pare un lux prea mare. Şi, oricum, inutil.
Aş trece în categoria fluieratului în biserică şi opiniile de genul celor exprimate de ambasadorul american la Chişinău, care le recomandă fraţilor de peste Prut să-şi vadă de ţara lor şi să nu se mai încurce cu România. Pe fondul protestelor şi ofuscărilor unioniste, recomandarea asta nu mi se pare deloc deplasată. Basarabia e o realitate istorică. Ea a fost desprinsă de o ţară, care încă nu există, peste o sută de ani, până la prima alipire, iar după cea de a doua a mai trecut o jumătate de secol. Mutaţiile din societate au fost profunde şi idealul reunificării este unul puţin realizabil. Comparaţia cu cele două Germanii nu are valoare - acolo a fost vorba, în primul rând, de o tranzacţie comercială globală. Ce le-am putea oferi noi, într-un viitor apropiat, basarabenilor pentru ca oligarhii lor să renunţe benevol la atribuţiile şi avantajele suveranităţii? Cât despre opţiunile geopolitice, nu cred că o asemenea operaţiune ar fi pe placul unei Europe deja unite, care nu are nevoie de o Românie mai mare şi cu mai multe probleme, şi nici pe acela al unei Americi ce jonglează cu ţările-tampon de la frontierele NATO.