„Fitilul” Atanasiu

Dacă ne uităm puţin în urmă, la ereditatea celor două partide, vom constata lesne că nimic – în afară de dorinţa de a ajunge din nou la putere – nu le aseamănă şi nu le uneşte. Au plecat de pe culoare politice diferite: pedeliştii de pe stânga spectrului, din inima FSN-ului, peneliştii din dreapta restaurată de supravieţuitorii partidului istoric. Au nimerit, pentru prima dată, în aceeaşi barcă, în guvernarea Convenţiei Democratice, când fiecare şi-a făcut propriile jocuri. S-au regăsit sub spectrul extincţiei, după 2000, când împreună abia adunau vreo 15 procente.  Alianţa DA a fost una la disperare şi nu a fost în nici un fel meritul celor care o compuneau că a ajuns până la urmă la guvernare. A fost al tupeului băsist şi al lehamitei electoratului faţă de aroganţa şi obrăznicia celor care au inventat baronatul. Intrate în pâine, cele două partide n-au reuşit să-şi mascheze adversităţile, sfârşind prin a se rupe şi a merge mai departe, una la putere (cu sprijinul opoziţiei) şi alta în opoziţie (cu sprijinul preşedintelui). Ar fi putut să se reunească în 2009 dacă Tăriceanu ar fi avut bunul simţ să nu ceară şefia unui guvern în care majoritari erau pedeliştii – adică partidul care rupsese halca “Stolojan” din PNL. Antagonismul dintre cele două formaţiuni a atins cote majore în perioada guvernelor Boc-Ungureanu pentru ca providenţiala moţiune de cenzură să răstoarne balanţa. La braţ cu social-democraţii, liberalii au mărşăluit spre orizontul unui 2014 în care-şi împărţiseră funcţiile. Numai că socotelile de acasă nu s-au potrivit cu cele din târg, unde incoerenţa lui Antonescu a rupt o alianţă ce părea indestructibilă. Şi odată cu ea, partea din tortul puterii care le revenea liberalilor. La ordinele “mareşalului” Antonescu, liberalii au trecut înapoi Prutul puterii şi s-au instalat într-o opoziţie neagreată de fostul lor lider, Tăriceanu, şi de cei câţiva apropiaţi ai acestuia. Fractura PDL-ului, care l-a scos din joc pe Băsescu şi a introdus-o pe Udrea, a slăbit considerabil forţa fostului partid de guvernământ, a cărui unică şansă rămânea o altă alianţă, cu foştii inamici, sub drapelul unui Iohannis refuzat de PSD. Blaga a dovedit o mai mare clarviziune în susţinerea acestui demers care scutea partidul de un statut derizoriu, demonstrând şi tăria (sau abilitatea?) de a renunţa la un “brand” care nu mai aducea clienţi.

Omorând PDL-ul, a făcut să renască un “mare” PNL, care îngloba, laolaltă, prieteni şi duşmani de azi şi de ieri. Iohannis a fost, în mod cu totul surprinzător, cartea câştigătoare a noii formaţiuni care n-a adus, însă, decât satisfacţii platonice, preşedinţia neputând oferi gama de privilegii pe care le reclamau învingătorii.

Noua formaţiune s-a constituit prin cedări şi compromisuri, marile fisuri din zidăria sa neputând fi acoperite de tencuiala subţire a speranţei de a accede la putere mai degrabă decât prin alegeri la termen. Micile şi neîntreruptele seisme din teritoriu au dus până la urmă la acest cutremur care a scos la iveală tot ceea ce se ştia, dar nu se vorbea. Şi a fost “meritul” fonfăitului de Atanasiu de a dezvălui un plan care viza debarasarea de povara liderilor istorici ai PDL-ului şi de luare a lucrurilor pe cont propriu.

S-a iscat oare din senin această tevatură? Nicidecum. Ea a fost rezultatul unei nemulţumiri surde, tot mai accentuate, determinată de incapacitatea “marelui” PNL de a capacita contingentul necesar unei moţiuni de cenzură, pe fondul câştigării de puncte de către PSD prin “plagierea” unor măsuri economice care se găseau şi în programul de guvernare al opoziţiei. Cu toată încercarea liderilor de a cataloga sinceritatea lui Atanasiu drept o “scoatere din context”, este limpede că tensiunea creşte şi că vor apărea iminente erupţii de nemulţumire. Culmea, tocmai când Iohannis se hotărâse să intre şi el în joc…