Ficţiunea educaţiei naţionale

Sincer să fiu, am fost surprins, ca şi mulţi alţii, de rezultatul de la capacitate: rată de promovabilitate bună şi o grămadă de note maxime! Ceva ce învăţământul românesc nu mai cunoştea de vreo trei-patru ani. După reacţia iniţială, carii îndoielilor au început să mă roadă: cum adică? Calitatea învăţământului a crescut aşa, deodată? Ce i-a făcut pe copii să se pună cu burta pe carte, iar pe profesori să-şi depăşească atribuţiile curente? Avem cumva de-a face cu o serie de copii de excepţie?
Răspunsul l-am primit două zile mai târziu, odată cu începerea BAC-ului. Schimbarea s-a produs altundeva decât în laboratorul pregătirii propriu-zise a elevilor. Aceştia au învăţat ca deobicei ceea ce profesorii le-au predat ca deobicei. Doar că grila de control s-a schimbat. Ministerul, sătul de acuze şi reproşuri, a pus piciorul pe frâna exigenţei şi a lansat un set de probe de dificultate medie spre mică, mult deosebite de cele din anii trecuţi. Dascălii, la rândul lor, s-au organizat în a-i îndruma pe elevi spre acele subiecte care se presupunea că vor fi propuse cu prioritate. Din această combinaţie au rezultat performanţele “uimitoare” ale actualei ediţii, care dorea să demonstreze că, în sfârşit, ceva s-a schimbat în modul şi calitatea pregătirii elevilor.
Evident, rămânea o problemă: există vreo concordanţă între rezultatele la capacitate şi cele de la BAC? Răspunsul avea să vină rapid, odată cu scandalul de la Bolintineanu, ce avea să dezvăluie tehnica generalizată de înfruntare a exigenţelor examinării.
Ştim foarte bine că până acum trei ani, examenul de la BAC – şi celelalte examene în general – deveniseră simple formalităţi. Nu trecea doar cine nu voia să treacă. Sistemul se organizase perfect pentru a transforma proba în una de succes. În fiecare şcoală, comitete de organizare strângeau fonduri pentru sensiblizarea comisiilor, iar lucrările scrise se dădeau cu cărţile pe masă. Rezultatele erau, din start, excelente, liceele aprovizionând masiv şi prompt învăţământul superior care avea nevoie de câţi mai mulţi studenţi de la care să încaseze taxe. Dacă fostul ministru Funeriu are vreun merit, singurul e acela de a fi încercat să stăvilească această fraudă generală. Şi, probabil că vă amintiţi ce revoltă a stârnit introducerea camerelor de supraveghere pentru adepţii intimităţii la examene. Rezultatul a fost dezastruos: am descoperit, cu jenă, că învăţământul este o ficţiune şi că unicul său rol era să facă să funcţioneze industria diplomelor. Episodul de la “Bolintineanu” reflectă măsura generalizată de reacţie: o fraudă minuţios organizată, la nivel naţional. Pentru că ce s-a întâmplat acolo este valabil pentru întregul sistem.
Revin la capacitate: uşurarea subiectelor de către minister e o manieră contraproductivă. Îi dezavantajează pe cei care învaţă şi le dă, inutil, aripi celorlalţi. Este tipul de nedreptate care funcţionează şi în cazul BAC-ului, între seriile de dinaintea strângerii şurubului şi cele de după.
Cei dinainte vor umple societatea cu pseudospecialişti, care au trecut prin şcoală ca gâsca prin apă, iar performanţele lor se vor reflecta în cea generală. Cei de după, pornesc dezavantajaţi din start în cursa vieţii, în care vor concura cu ceilalţi.
Concluzia mea este că soarta învăţământului nu se decide la capacitate sau la BAC, ci în viaţa de fiecare zi a şcolii, prin modul în care este organizată şi desfăşurată activitatea de pregătire a tinerei generaţii. Aici trebuie să se schimbe ceva ce este de schimbat.