Farsa managerială: încrucişarea lupului privat cu oaia de la stat

Sătui de lipsa de performanţă a celor puşi să administreze companiile de stat, cei de la FMI au venit cu o nouă reţetă: manageri privaţi. Şi au forţat guvernul să adopte această soluţie care, în viziunea celor de la Washington ar putea diminua şi chiar reduce pierderile pe care le înregistrează economia românească. Culmea este că nu puţine dintre aceste companii - majoritatea bazându-se pe un monopol - au fost şi ar putea fi profitabile.

Doar că reţetele perfecţionate de către managerii numiţi politic au optimizat procesul de sifonare a beneficiilor în alte direcţii decât bugetul de stat. Un exemplu: dacă Hidrotehnica nu canaliza cheltuielile spre beneficiile directorilor, amplificând schemele de personal la nivele fanteziste, acordând bonusuri fără nici o legătură cu resursele şi performanţele şi încheind contracte păguboase cu clienţi direcţionaţi politic, ar mai fi ajuns la insolvenţă?

Socoteala cinică pe care şi-o face orice manager de la stat e următoarea: de ce să-mi bat eu capul să fac profit şi să-l direcţionez la buget, în loc să trăiesc eu şi ai mei mai bine pentru că, oricum, nimeni nu-mi va mulţumi pentru asta?

La rândul lor, guvernele au fost critice la adresa fenomenului până când au preluat şi pus sub controlul oamenilor proprii aceste surse de beneficii pentru clientela proprie, după care au făcut ce-au făcut şi cei dinaintea lor. Când  a fost vorba despre entităţi economice ce puteau fi scoase de sub influenţa politicului, FMI a insistat pentru privatizare, chiar dacă operaţiunea nu a adus beneficiile estimate, din cauza conjuncturii şi a condiţiilor impuse. Au rămas în portofoliul statului acele companii în care povara socială depăşeşte perspectivele oferite de privatizare. Sigur, ar fi mai simplu ca vreo câteva dintre aceste două găuri negre să fie desfiinţate pur şi simplu, dar doar că efortul subvenţionării va fi copleşit de acela al asistării sociale, a celor care-şi pierd locurile de muncă.

Ideea FMI-istă a managementului privat este o aiureală pe care strategii de la Washington n-au experimentat-o cu succes pe nicăieri, iar România devine, din acest punct de vedere, un cobai.

Experimentul poate fi similar cu acela al numirii de manageri de la stat la cârma companiilor private. Sunt entităţi net diferite care nu se pot combina. Ce vor face managerii deja numiţi după proceduri de selecţie cel puţin dubioase, care au adus, practic, aceeaşi oameni în atenţie?

Aceştia vor constata ce au constatat şi predecesorii lor, vor încasa însă salarii mai mari până când va fi evident, şi pentru ei şi pentru stat, că nu pot face mare lucru, după care vor pleca să-şi încerce norocul pe la alte selecţii.

De aceea, experimentul rămâne la fel de valabil ca acela al încrucişării lupului privat cu oile de la stat.