Experimentul Ungureanu

Habar n-am ce l-a făcut pe Traian Băsescu să creadă că omul potrivit la vreme de criză poate fi Mihai-Răzvan Ungureanu (observați că am pus între cele două prenume liniuța pe care, pe când era adjunct la Externe, pe vremea Convenției, o impusese printr-o circulară ca fiind obligatorie în transcrierea numelui său!). O slăbiciune avea el pentru fostul ministru de Externe, a cărui debarcare n-o putuse împiedica pe vremea conflictelor cu Tăriceanu, dovadă că s-a prevalat de prerogativele sale pentru a-l reintroduce în circuit, la o instituție cu care n-avea – cel puțin în aparență – nici o contingență: serviciul de spionaj. Dar, mă rog, ce contingeți au avut Fulga sau Harnagea, ca să nu mai vorbim de Săftoiu? Un astfel de serviciu își vede de treaba sa, fără a-i implica prea mult pe șefii politici. Totuși, experiența managerială a junelui istoric și diplomat nu era una care să-l califice pentru exercițiul complex al guvernării. Probabil însă că președintele s-a gândit că lucrurile vor merge la fel ca pe vremea lui Boc: tot eu guvernez, indiferent cine e premier. Cum-necum, MRU a devenit premier și, cu privirea care balează sacadat câmpul vizual, a luat o aură de cocoș care vrea să pună ordine în ograda în care se cotcodăcea pe prea multe voci. În cele vreo 90 de zile în care a controlat mersul țării, Ungureanu n-a reușit, concret, decât două lucruri: să schimbe orarul de funcționare al instituțiilor din subordinea guvernului pentru a se potrivi bioritmului său, și să dea poporului bugetar ziua liberă de dinainte de 1 Mai. În rest a ratat totul: și privatizările în care-și punea mari speranțe clientela politică a PDL-ului, și colaborarea cu aliații din Coaliție, și dialogul cu Opoziția. A vrut prea multe lucruri dintr-o dată, hotărât să ardă etapele și n-a realizat nimic. Nici măcar minima solidaritate sau loialitate a forțelor politice pe care le reprezenta și care l-au lăsat din brațe în cel mai natural mod cu putință. Ar fi putut să facă, totuși, ceva? Cred că nu. Faptul că venea de unde venea a introdus un sentiment aproape generalizat de neîncredere. Suportul politic unic al președintelui l-a lipsit de autoritatea necesară în relația cu cei care ar fi trebuit să-l susțină și să-l mențină. Dar, mai ales, l-a marcat aroganța găunoasă pe care a ținut să o afișeze cu fiece ocazie. Și Năstase era arogant, dar ele avea în spate forța partidului pe care-l conducea cu mână de fier. Ungureanu n-a avut, însă, în spate, decât leafa mare a nevestei, încasată de la OMV (lucru pe care n-a reușit să-l explice în nici un fel). Ungureanu trece, astfel, prin istoria contemporană ca una dintre acele stele pe care le vedem când ele deja nu mai sunt. Încununarea grotescului comportamentului său va rămâne, probabil, “darea de seamă” asupra guvernării, făcută după cădere, când încerca să convingă asistența că “guvernul său a făcut mai mult decât cele precedente”, uitând că și el făcea parte din ele și că în acest fel își jignea protectorul. Guvernul Ungureanu a fost un experiment ratat, probabil ultimul, al unui președinte caracterizat printr-o acută “mână moartă” în materie de resurse umane.