Executorul testamentaral lui Băsescu

Între demersurile aproape disperate pe care le-a făcut în ultima parte a mandatului pentru a-şi promova favorita spre cea mai înaltă funcţie în stat, scop în care i-a construit cu mânuţele sale “vehiculul” necesar şi tăcerea răsunătoare de acum, când creaţia sa politică cea mai preţioasă este violent atacată din toate părţile este o distanţă care poate fi măsurată doar din punct de vedere emoţional.
Pentru că Elena Udrea reprezintă cel mai spectaculos eşec al unui personaj obişnuit să câştige mereu, pe ultimii metri, chiar cu preţul unor cacealmale riscante. Şi poate că cea mai detestată femeie a momentului (nu are un echivalent decât în cealaltă Elenă, Ceauşescu) plăteşte preţul acestei susţineri care a depăşit de cele mai multe ori bunul simţ şi decenţa.

Cariera sa a fost desenată în dispreţul oricăror rezerve de ordin moral, sfidător chiar, de la promovarea provocatoare într-o funcţie pentru care nu avea nici o pregătire – cea de “şefă” a Cancelariei Cotrocenilor – până la funcţia de ministru căruia i s-au pus la dispoziţie fonduri exorbitante cu ajutorul cărora a sfidat criza, tăierile de lefuri, scăderea nivelului de trai, în contrast cu ostentaţia cu care şi-a afişat propria bunăstare şi mergând până la crearea unui partid care să o poarte spre vârfurile politicii pe care i le-au refuzat foştii subordonaţi ai sponsorului.

Încăpăţânarea cu care a refuzat să accepte evidenta lipsă de popularitate şi insistenţa cu care i-a promovat calităţile de femeie puternică s-au întors, practic, împotriva lui Băsescu.

Pentru că a confundat (voit) tăria de caracter a Elenei Udrea cu tupeul incredibil al acesteia şi cu perseverenţa în a călca pe cadavre pentru a-şi atinge scopurile.

Mulţi se întreabă de ce nu reacţionează Traian Băsescu acum, de ce nu sare în apărarea celei pentru care a pus la bătaie şi onoarea de familist (câtă mai avea) şi cea de politician (din partea celor care îl mai creditau). Băsescu tace pentru că la acest moment nici tupeul său senzaţional nu mai poate face faţă evidenţelor. Prin manifestările sale Elena Udrea îl îngroapă, practic, confirmând faptul că avea cunoştinţă de toate mizeriile care ies la iveală şi pentru a căror eradicare nu a mişcat un deget. Elena Udrea este cea care dă cele mai puternice lovituri piedestalului pe care s-a cocoţat prin viclenie, cinism şi lipsă de scrupule, demonstrând că la capătul a zece ani de eforturi de întărire a “statului de drept” şi a justiţiei iese la iveală putregaiul care s-a amplificat până la dimensiuni aiuritoare şi pe care el l-a patronat în toată această perioadă.

Faptul că, rând pe rând, cei mai apropiaţi colaboratori ai săi se apropie de uşile puşcăriei, că dragele sale servicii îl lasă din braţe, preocupate de propriul lor viitor şi că justiţia se eliberează de servituţile pe care i le-a impus prin control indirect, demonstrează cu prisosinţă faptul că România a irosit un deceniu pe mâna unui politician veros, preocupat doar de binele său şi ale acoliţilor a căror soartă acum nu-l mai interesează de fel. Cel puţin atâta timp cât a sa proprie este tot mai pusă sub semnul întrebării.

Iar Elena Udrea este exact cea care îi scrie, în maniera sa proprie, testamentul politic şi moral.